Dumitru CRUDU // Zeci de oameni din orașul nostru îl caută ca să-și recupereze lovelele
Mi-am ițit capul de după gheretă, holbându-mă în direcția bombei de pe Calea Ieșilor, la acea oră aproape pustie, exceptând o masă din curte, la care stătea dezertorul, cu un pahar de votcă în mână, în fața a doi necunoscuți, și ei, cu două pahare de votcă în mâini.
Cu mâinile tremurânde mi-am scos mobilul din buzunar și am telefonat-o pe Livia.
- Sună la poliție și spune-le că că se află în barul de la colț.
- Cine?
- Dezertorul.
- Ești sigur că e el?
- Da.
- Fă-i o fotografie.
- Mă tem să nu mă vadă.
- Altfel, n-o să mă creadă cei de la poliție.
- L-am fotografiat și ți-am trimis deja fotografia.
- Am primit-o. O retrimit chiar acum comisarului.
- Să-mi spui ce-a hotărât.
- Te sun.
Cel care ne-a furat 50 000 de lei, fără a începe reparațiile în apartamentul nostru, era un dezertor din armata ucraineană. Le povestea nu știu ce comesenilor săi. Mi se părea că încearcă să-i convingă de ceva. Poate, erau și ei niște posibile victime? Vitalie, vecinul meu de la doi, mi-a spus că tipului i-a mers buhul că ar fi un al doilea Ostap Bender. Își oferea serviciile de constructor, se întâlnea cu clienții săi, le lua banii și dispărea în ceață. Vitalie zicea că zeci de oameni din orașul nostru îl caută ca să-și recupereze lovelele și acum eu îl vedeam în fața mea, în bomba asta nenorocită de pe Calea Ieșilor, golind o sticlă de votcă împreună cu oamenii ăia necunoscuți. Aveam impresia că se cunosc foarte bine între ei. Semănau a fi niște prieteni vechi, iar întâlnirea lor părea a fi o revedere între amici.
M-a sunat Livia ca să-mi spună că poliția e pe drum. Acum important era să nu plece dezertorul înainte ca poliția să descindă în bar. S-a sculat în picioare și s-a îndreptat clătinându-se spre local, probabil, pentru a mai cumpăra o sticlă de votcă. Timpul trecea și poliția nu venea, deși secția era la doi pași, dar nu ieșea din bar nici dezertorul. Când a ieșit în sfârșit, nu a luat-o spre masa prietenilor săi, ci s-a furișat iute în stradă. Fugea. Poate mirosise ceva. Trebuia oprit cu orice preț, iar lucrul ăsta nu-l putea face nimeni altcineva în afară de mine. Pentru a-l prinde, trebuia să trec strada, plină ochi cu mașini. Era prea târziu. Dezertorul se urcase deja în mașina sa, așa beat cum era, și demară în mare trombă. Apăru și poliția. Cei doi bețivi încă își așteptau prietenul. Ei nu știau că acesta fugise, fără să le cumpere votca promisă.
