În timp ce ascultam unele dintre discursurile liderilor mondiali, în special pe cele ale reprezentanților statelor occidentale, rostite săptămâna trecută în cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, nu am putut să nu mă întreb dacă unii dintre ei nu s-au îndepărtat profund de realitatea de pe teren atunci când au vorbit despre Orientul Mijlociu.
Săptămâna trecută am avut un nou episod din summitul G2 între cele mai mari puteri ale lumii, Statele Unite și China, la Washington, într-o vizită oficială a lui Xi Jinping. Covorul roșu, deferența și chiar lingușirea lui Xi în obținerea unei relații personale, pe care Donald Trump o consideră specialitatea casei în rezolvarea temelor politice, și-au dovedit efemeritatea, ca și rezultatele finale ale reuniunii, de-a dreptul neconcludente. Întregul summit a fost doar o amânare a deciziilor de greutate, fără deschideri, dar și evitarea confruntării până după instalarea noului Congres, în ianuarie 2027, la timp pentru a realiza cum va arăta relația în următorii doi ani de mandat Trump.
Elementul de divergență majoră între cele două maluri ale Atlanticului, început în ianuarie cu revendicarea și dorința de a prelua Groenlanda de către Statele Unite, s-a încheiat la recenta Adunare Generală a ONU, marți, 22 septembrie, când a fost semnat un acord comprehensiv de securitate care prelungește înțelegerea trilaterală SUA-Danemarca-Groenlanda din 1951, revizuită în 2004, și permite Washingtonului să asume rolul de supervizor egal în afacerile de securitate directă și apărare, ca și în cele în domeniul investițiilor strategice din insula de gheață.
Cazul Cartal ar trebui să fie un avertisment pentru Kiev. Într-un sat cu o comunitate românească istorică din regiunea Odesa, o clasă I cu predare în limba română, deschisă la începutul anului școlar, a fost închisă după numai câteva zile. A fost nevoie de intervenția diplomației române, de deplasarea consulului român la fața locului, dar și de o revoltă generală pe ambele maluri ale Prutului pentru ca autoritățile ucrainene să revină asupra deciziei și copiii să poată continua să învețe în limba maternă.
Președintele Donald Trump s-a supărat rău de tot pe Putin. Atât de rău că a autorizat un val de legi și măsuri pentru a constrânge Rusia să oprească războiul. Astfel, mai întâi a semnat legea Lindsey Graham de introducere a taxelor de 100% pentru cei care importă petrol și gaze din Rusia. Aceeași lege transformă deportarea copiilor ucraineni în Rusia în motiv de sancțiuni individuale majore, știută fiind implicarea primei doamne Melania Trump în subiectul sensibil al revenirii copiilor în Ucraina, la familii.
Institutul pentru Studierea Războiului, think tank american specializat în analiza conflictelor, a lansat miercuri, 16 septembrie, concomitent cu discursul despre Starea Uniunii al președintei Comisiei Uniunii Europene, Ursula von der Leyen, raportul despre campania militară rusă împotriva Europei.
Alegerile din 15 noiembrie 2026 pentru bașcanul Găgăuziei și Adunarea Populară vor fi probabil cel mai atent supravegheat scrutin regional din istoria autonomiei. Chișinăul a înăsprit cadrul juridic, iar Curtea Constituțională a limitat în iulie controlul autorităților găgăuze asupra administrației electorale. La rândul său, Parlamentul a modificat Codul electoral pe 24 august, iar pe 12 septembrie Comisia Electorală Centrală a uniformizat procedurile de înregistrare, vot și finanțare.
Încet, sub radar, fără gălăgie sau declarații publice, Ucraina a reușit să declanșeze o contraofensivă solidă în regiunea Lyman, în Nordul centurii de forțărețe care apără statul în Vestul Donbasului. Ucraina a preluat inițiativa reală pe teren, a distrus planurile părții ruse de a înconjura centura sa principală de apărare, a determinat Rusia să aibă practic zero câștiguri nete din martie 2026, deși pierde între 35.000 și 42.000 de militari pe lună – morți și răniți. Astăzi, contra-atacul de la Lyman este cel mai puternic și cu cele mai mari câștiguri de la ofensiva în regiunea Kursk a Rusiei.
Alegerile din Saxonia-Anhalt și victoria relativă a AfD au relansat discuția despre viitorul Europei, despre partidele convenționale tradiționale, adepte ale lumii bazate pe reguli, democrației, statului de drept și instituțiilor democratice, a căderii spre stânga progresistă a politicilor europene din ultimii ani și a ignorării spațiului lăsat liber în centru, centru-dreapta și dreapta spectrului politic.
Vizita recentă a trimișilor speciali ai lui Donald Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, la Kiev și Moscova nu au adus nimic nou: același balet cu Putin care-și reafirmă câștigurile propriei armate, inflexibilitatea pentru pozițiile sale maximale și hotărârea de a câștiga, în timp ce solicită abordarea “cauzelor profunde” ale răboiului de agresiune al Rusiei în Ucraina și etichetează drept naziști pe cei de la Kiev.
Menținerea neutralității Republicii Moldova reprezintă, prin ea însăși, o condamnare la insecuritate permanentă în condițiile geopolitice actuale. Problema gravă este forma în care acest statut a fost înțeles și aplicat timp de trei decenii. Vorbim de neutralitate unilaterală, fără garanții internaționale, cu o armată subfinanțată și, paradoxal, cu trupe ruse staționate pe teritoriul țării. În loc să fie susținută printr-o capacitate credibilă de apărare, neutralitatea a fost transformată într-un argument pentru pasivitate. Moscova a exploatat această contradicție, iar Vladimir Voronin și Igor Dodon au contribuit, în momente și forme diferite, la perpetuarea ei.
Avertismentele privind o acțiune agresivă și act de război ca provocare a Rusiei asupra Alianței nord-atlantice s-au înmulțit. Cel mai recent, miercuri, 2 septembrie, ambasadorul american la NATO, Matt Whitaker, a declarat că aliații trebuie să fie pregătiți, în eventualitatea în care președintele rus Vladimir Putin ar decide să atace.
