Dumitru CRUDU // Ne-a jefuit un dezertor din armata ucraineană

Nu aveam nici eu copia lui de buletin, deși ar fi trebuit să i-o cer, căci i-am plătit cincizeci de mii de lei, pentru a face reparații în apartamentul nostru. Nu a făcut nimic și a dispărut cu banii. Ne-a lăsat doar cu o gaură în podeaua de la bucătărie și cu niște îngrozitoare dureri de cap. O gaură similară le-a lăsat-o și celor de la opt, dar și tuturor celorlalți vecini ai noștri, în așa fel încât acum ne știam toate secretele. Chiar și fără să-ți lipești urechea de podea, auzeam ce-și spuneau cei de la opt și, cu puțin noroc, și cei de la șapte. În felul acesta, am aflat că Tamara își înjura soțul cu cuvinte necenzurate. Într-o zi l-am întâlnit pe palier și l-am rugat să-i ceară soției sale să nu mai utilizeze cuvinte din alea, fără pierdea, cu precădere înainte de somn. Altfel, când îi întâlneai în curte sau în oraș ținându-se de mână nu a-i fi spus pentru nimic în lume că acești oameni se pot batjocori unul pe altul ca la ușa cortului, atunci când închid după ei ușa de fier a apartamentului lor de la opt, ceea ce înseamnă că aparențele și în cazul lor sunt mincinoase. Jora era uluit. Să-i mulțumescă pentru asta lui Mișa și să-i fie recunoscător îngerului său păzitor că a scăpat ieftin, spre deosebire de noi. Căci noi nu am rămas doar cu o gaură în portofel și în podeaua de la bucătărie, ci și cu două apartamente. Cel de-al doilea apartament nu era al nostru, l-am închiriat pe Alba-Iulia până în decembrie de la o doamnă măritată la Viena după un austriac, pentru a avea unda sta în răstimpul cât Mișa ne-ar fi renovat apartamentul. Pentru că el a dispărut cu banii fără să înceapă reparațiile, nu ne-am mutat nici noi pe Alba-Iulia, deși am plătit chiria pentru două luni. Iată așa ne-am trezit noi cu două apartamente. Unul în care stăm și altul în care nu am dormit nici măcar o singură noapte.

Vestea că Mișa a dispărut ne-a dat-o Radu, fiul gunoierului, și el, gunoier, pe care Mișa îl angajase să-i răzuiască podeaua sau pereții sau să-i care gunoiul, fără să-i plătească o pleașcă. De asta, îl și căuta și, astfel, i-a și descoperit fuga. De la Radu am și aflat că Mișa avea vreo zece numere de telefon și că nu răspundea la niciunul. Alexandru și tatăl lui- doi parteneri de-ai lui Mișa- îl căutau și ei ca să-și recupereze banii. Cu ocazia aceasta, am aflat că Mișa era un client fidel al bombei de pe Calea Ieșilor, unde se strângeau toți alcoolicii din cartier. Împreună cu Radu, Alexandru și domnul Vasile, am dat buzna în cabinetul patroanei, de la care am aflat că Mișa avea datorii și la ea.

În fiecare seară ne întâlnim în curtea blocului ca să ne întrebăm unii pe alții ce am mai aflat despre Mișa. Ion a propus să-l dăm la poliției, dar pe cine să-l dăm dacă nu știam nici măcar cum îl cheamă și unde trăiește? Să-l dăm la poliție pe Mișa? Pe care Mișa, când în orașul ăsta locuiesc zeci de mii de Mișa sau Mihai? Dar dacă, în general, nu-l cheamă Mișa?

Într-o seară, Radu a venit cu o știre nouă. Mișa nu era Mișa, ci Serghei, și nu era de la noi din țară, ci era din Ucraina. Un român din Ucraina, dezertat din armata ucraineană. Ipoteza lui era că el cu banii adunați de la noi a fugit peste graniță, în Europa, ca să i se șteargă urmele. Romeo susținea însă că l-au lichidat datornicii lui pe o stradă mai întunecoasă din Chișinău.

Eu totuși îl mai aștept. Sper că, într-o bună zi, o să-mi sune la ușă și o  să-mi spună zâmbind, în timp ce-și va plimba mistria dintr-o mână în alta, că, în sfârșit, și-a făcut timp pentru a începe și la noi lucrările de renovare. Iar eu am să mă dau într-o parte și am să-l las să intre.