Dumitru CRUDU // Românii de la Ambasada Rusiei din Chișinău

Cei doi domni înțoliți în costume scumpe ieșiți din incinta Ambasadei Rusiei vorbeau într-o română bucureșteană și anume acest lucru m-a și făcut să frânez, să cobor din șaua bicicletei și să-i las să mă depășească. Mi-am dezlegat și mi-am legat șireturile de la bocanci în timp ce îi lăsam să se îndepărteze. Încă le mai auzeam vocile, când mi-am ridicat capul din pământ și mi-am aruncat ochii în direcția lor, dar nu i-am mai văzut nicăieri. Nu aveau unde să dispară. Un singur troleu apăru în acest interval în stație, dar încă mai stătea cu ușile deschise și ei nu erau înăuntru. Unde ar fi putut să dispară? În vreo mașină parcată în fața pizzeriei italiene? Dar nu era nici zare de mașină pe acolo. Sau în pizzerie? Poate, au intrat în pizzerie?  

Am tras de mânerul ușii și am intrat. Da, da, erau la o masă de lângă geam, cu câteo cafea în față. M-am așezat în spatele lor și mi-am comandat și eu o cafea. Vorbeau tot în română. O română plastică, suculentă, ușor argotică, muzicală, expresivă. Doi tipi ieșiți din Ambasadar Rusiei vorbeau o română atât de bună pentru care i-ar fi putut invidia și academicienii noștri, dacă între timp Academia noastră nu ar fi fost desființată. Ceea ce voiam să aflu eu e despre ce discutau și să scriu ulterior o proză despre asta.

De câte ori am fost la proteste în fața Ambasadei Rusiei i-am mai văzut de câteva ori, dar de fiecare dată intrau și niciodată, până acum, nu i-am auzit vorbind. Adică abia acum am aflat că erau români de la mama lor, români verzi, care jonglau atât de bine cu cuvintele limbii române cum numai Gică Hagi a mai putut-o face pe terenul de fotbal cu balonul rotund. Asta mă impresionase.

Îmi dădeam seama că acești oameni care lucrau pentru Federația Rusiei aveau legături foarte strânse în toate cercurile societății noastre, posibil, culegeau informații înainte ca acestea să devină publice sau să fie transmise la Bruxelles sau la București. Nu excludeam că anume ei au aflat primiii că Nesterovschi urma să fie arestat și l-au ajutat să fugă în Transnistria. Stăteam cu urechile ciulite la masa din spatele lor în speranța că voi afla ce pun și acum la cale.

- Auzi, dar, tu cum crezi, mocofanul ăla de la masa din spatele nostru oare nu ne ascultă pe noi?

- Ăla?

- Ți se pare prea fleț pentru asta?

- E un scriitoraș amărât, fără succes la public.

- Și ce dacă e scriitoraș, oare nu scriitorașii nu au și ei urechi?

- Nu toți și le spală.

- Dar dacă ăsta și le spală?

- Ăsta, tu nu ai văzut că are ceară în urechi?

- Când să văd?

- Când a făcut-o pe marele spion și s-a dat jos de pe bicicletă pentru a-și dezlega și lega șireturile ca noi să credem că el nu are nicio treabă cu noi. Auzi, tipul ne mai crede și proști pe deasupra.

- Și crezi că l-a trimis cineva să ne urmărească?

- Da de unde? Cine ar putea să aibă încredere în unul ca el?

- Și atunci?

- Când ne-a auzit că vorbim în română, ce s-a gândit, ia să scriu eu o proză despre românii care lucrează pentru Ambasada Rusiei. Nu vezi că și-a scos -pâș-pâș- un carnet din geantă – un carnet jerpelit și soios- și a început să-i murdărească deja prima pagină.

- Boul, oare chiar ne crede ultimii proști?

- Prostănacul.

- Auzi, dar oare el nu umblă prin oraș cu o bicicletă?

- Umblă.

- Și cu bicicleta asta nu a venit și la pizzerie?

- A venit.

- Dar oare el nu se teme că cineva i-ar putea tăia frânele de la bicicletă în timp ce ne spionează pe noi?

- Nerodul. Iar după ce se va urca pe bicicletă, îi va ieși o mașină în cale și el nu va mai putea evita coliziunea, la asta nu s-a gândit?

- Auzi, el s-a așezat în spatele nostru ca să afle ce gândim noi. Dobitocul. Tu l-ai văzut pe la proteste. E un haplea. Ce-ai zice dacă i-am ruga pe prietenii noștri din Tiraspol să trimită un comandou la Chișinău ca să-l răpească acum?

- Acum?

- Acum, firește că acum, că prea m-a scos din sărite. Cât timp stăm noi aici de vorbă în cafeneaua asta, ei să vină cu mașina și să-l bage în portbagaj și să-l cazeze în vreo pușcărie din Tiraspol.

- Să-i zbârnâi?

- Bârâie-i, ce mai aștepți, bârâie chiar acum, că tipul ăsta e prea insolent. Se crede mare scriitor, pe care nici dracul nu-l citește.

- Alo, faților, cum mai e vremea la Tiraspol? A ieșit și la voi soarele? Avem o comandă pentru voi, zise domnul cu părul lins pe spate și eu nu am mai așteptat să aud și continuare conversației și i-am lăsat chelnerului pe masă o bancnotă de o sută de lei – de cinci ori mai mult decât costa cafeaua aia- și am rupt-o la fugă spre ușă, împins din spate de hohotele lor asurzitoare de râs.

Mi-am dezlegat bicicleta mea legată de un stâlp de curent și  am urcat în șa, pedalând spre centru orașului. O mașină parcată pe trotuar îmi ieși brusc în față și eu am frânat, dar frânele îmi erau rupte și eu zburam ca glonțul spre mașina care venea spre mine. Coliziunea părea de neevitat. Totuși, am învârtit ghidonul în dreapta mea, evitând printr-o minune o coliziune care părea de neevitat.