Dumitru CRUDU // Basarabenii trimiși la București pe 22 decembrie 1989

Restul garniturii se formase la Moscova și era plin cu turiști îmbrăcați în treninguri albastre, cu bișnițari români, cu aventurieri ruși, cu rusoaice necăsătorite, cu români în etate, cu românce trecute de prima frumusețe sau cu studenții români din Moscova sau din alte orașe din Uniunea Sovietică. Ușa de la vagonul lor era blocată, iar cheia se afla la maiorul Ceban. Nu aveau voie să iasă pe peron ca nimeni să nu afle cine sunt pasagerii din ultimul vagon. Li s-a permis să fumeze în tambur. Mircea nu fuma și a rămas în compartiment, studiindu-i prin fanta dintre perdele pe călătorii coborâți pe peron pentru a-și mai dezmorți picioarele. Printre ei era și o fostă colegă de clasă din Ungheni, Iulia, care făcuse o carieră de invidiat. Era jurnalistă la ziarul PRAVDA și locuia la Moscova. În Ungheni a revenit doar o singură dată- la întâlnirea de cinci ani de la terminarea școlii- și cu toți colegii lor a vorbit doar rusește, inclusiv cu profesoara lor de limbă și literatură moldovenească. Fostul ei coleg de bancă, Vitalie, scria poezii și a rugat-o pe Iulia să-i cumpere cărți românești din librăria DRUJBA din Moscova și ea l-a refuzat, spunându-i în rusește că ura România și tot ce era românesc, iar acum Mircea o vedea mergând cu trenul Moscova- București în România și rămase mască. Cu toate astea, se îndoi că pleacă peste Prut, ce să caute ea în România?, mai degrabă, Mircea credea că merge cu trenul Moscova-București până la Ungheni. La Ungheni însă ieși pe peron, dar fără bagaje, ceea ce însemna că totuși merge în România. Oare ce să se fi întâmplat cu ea între timp? Să-și fi schimbat convingerile politice? Cum să și le schimbe dacă lucrează la Pravda?  Maiorul Ceban  le-a interzis să intre în contact cu ceilalți călători, așa că Mircea își înăbuși pronirea de-a deschide fereastra și a o striga pe preafrumoasa sa colegă de clasă. Fata fuma plictisită, cu o cafea în mână, în fața vagonului ei, căruia i se schimbau roțile. Își aruncă țigara între șine și dispăru în burta lui năsățioasă. Deci pleca în România. Uluiala lui Mircea nu mai avea margini. Ea, o românofobă înveterată, mergea în România. Oare chiar își schimbase opțiuniile? Parcă nu-i venea să creadă. La mijloc trebuia să fie altceva, dar ce era el nu știa. El nu știa nici de ce mergeau la București. Maiorul Ceban nu le-a spus nimic despre asta. Le-a spus doar că-i va anunța la momentul oportun. Ceea ce-l mira și mai tare e că acest maior sovietic li se adresa doar în română și-i certa pe cei care-i răspundeau în rusește. Inista ca toată lumea să-i vorbească doar în română. Ba mai mult decât atât, le ceru ca și ei atunci când vorbeau unul cu altul să vorbească doar în română. Le spuse foarte clar:

- Vorbiți între voi și cu mine doar în română. Exclusiv doar în română.

Pe Mircea îl miră foarte tare că el califică limba lor maternă ca fiind româna și nu moldoveneasca. Se întâmplau niște lucruri care-i depășeau capacitatea lui de-a înțelege realitatea. Maiorul Ceban coborî pe peron în timp ce erau schimbate și roțile vagonului lor și Mircea îl văzu intrând în bar, de unde ieși la braț cu Iulia. Deci se știau.

Mircea profită de absența maiorului și-l întrebă pe Sergiu- maiorul le interzise să-l numească Serioja- pentru ce erau trimiși în România, pe deasupra, și înarmați. Nu știa nici Sergiu asta. Maiorul Ceban a urcat în vagon însoțit de trei femei milităroase, care le-au împărțit salopete muncitorești.

- Îmbrăcați-vă în aceste haine, iar uniformele soldățești dați-le celor trei tovarășe.

Cât timp ei și-au schimbat hainele, maiorul Ceban a coborât din vagon și s-a îndreptat spre Iulia care se plimba încolo și încoace pe peron. Fata a venit spre el și și-a notat într-un caiet ceea ce-i povestea maiorul.

Cele trei femei milităroase au umplut trei desage cu uniformele lor și au părăsit vagonul. Kalașnikovurile le-au dosit în rcsacuri. Acum semănau cu niște muncitori ieșiți din tura de noapte. Veni și maiorul Ceban îmbrăcat într-un costum negru, cu o cravată neagră la gât, cu pălărie cu boruri pe cap. Oare când s-a schimbat? Costumulîi stătea ca turnat, de parcă l-ar fi purtat toată viața. Semăna leit cu un inginer bucureștean, care-și ducea subalternii la teatru sau la film pentru a-i culturaliza.

Toți soldații din vagonul lor, strânși din toate colțurile Uniunii Sovietice, încercau să adoarmă – iar unii dintre ei chiar dormeau- pe paturile înguste din vagoane. Mircea a fost soldat și în Afganistan, înainte ca armata sovietică să fie retrasă de acolo, iar de acolo îl știa și pe maiorul Ceban.

La București au ajuns când se crăpa de ziuă.

Au fost urcați într-un camion cu prelată și duși la televiziune. Li s-a spus doar un singur lucru să stea mereu în jurul lui Ion Iliescu și să-l păzească.