Dumitru Crudu // O minune de Paști
Pitiți după porțile de fier sau tolăniți în drum, ei te atacă în ultimul moment, când numai la ei nu te mai gândești. Sunt foarte solidari între ei. Poate, mai solidari și decât proprietarii fabricilor sau decât lemnarii care lucrează acolo. Te atacă unul și tu nici cu spatele nu te gândești că el e doar o trompetă a haitei. Care încă nu a apărut. Iar tu nu știi că ea va apărea în curând. Dar va apărea. Câinele care se năpustește în picioarele tale, asta și face, își cheamă în ajutor tovarășii săi și ei, cât ai zice pește, apar în salturi, rândur-rânduri, țâșnind de după toate porțile și de după toate zidurile din zonă. Unii, escaladându-le și sunt atât de mulți că rămâi dezarmat. Data trecută, erau vreo unsprezece și nu sunt maidanezi, ținuți din milă de paznicii fabricilor.
Sunt câini de rasă, dresați, bine hrăniți pentru a-i păzi nu pe paznici, ci proprietățile pe unde patrulează. Fiecare dintre ei are un stăpân și acești câini știu doar de frica lui. EL apare și ei dispar cu coada între picioare și tu ești salvat și-ți poți vedea nestingherit și în siguranță de drumul tău, pe care circulă doar mașini. Mașini cărând mobilă.
Data trecută, m-a împresurat toată haita, aproape că într-o clipă, în clipele alea când îmi era lumea mai dragă. Mă roteam în jurul meu ca un titirez, pentru a le alunga pe dihăniile care îmi săreau în spate, pentru a mă mușca de ceafă sau pentru a le izgoni pe alea care voiau să mă muște de gât. Mi-au sfâșiat cămașa și pantalonii. Mi-au umplut gambele de sânge și brațele de zgârâieturi. Mă apăram cu geanta, cu căciula, cu paltonul, cu manuscrisul noului meu roman. Strigătele mele neomenești era singura mea armă cu care îi puteam ține la distanță. Când mi-am pierdut vocea, ei au tăbărât pe mine, doborându-mă la pământ.
M-a salvat atunci stăpânul unuia dintre câini. Care a ieșit în drum și a strigat:
-Lăsați omul în pace și câinii ăia s-au făcut nevăzuți în spatele porților de după care au țâșnit intempestiv. Omul m-a ajutat să mă scol de jos și să-mi adun lucrurile. M-a și condus până în capătul străzii, iar eu mi-am promis că nu o să mai calc niciodată pe strada aia și nu m-am ținut de cuvânt. Pur și simplu am uitat. Furat de priveliștile încântătoare a lacului pașii m-au dus din nou pe strada fabricilor de mobilă.
Întâi, am văzut primul câine. Un câine lup, mie îmi ajungea la mijloc, cu urechile ascuțite și țintite în cer. Mă privea cum înaintam pe strada pustie. Când l-am văzut, eram la o depărtare de un haiku. Era regele sau trompeta haitei. M-am oprit privindu-l îngrozit și privind înfricoșat în spatele său la duzina de câini, tolănită pe burtă în fața porților. Ăștia m-au atacat data trecută.
Ezitam să merg sau nu mai departe sau să mă întorc înapoi și s-o iau la fugă. Să fug aș fi vrut, dar știam că ăsta ar fi fost cel mai idiot lucru pe care l-aș fi putut face. Tot batalionul ăla de colțați m-ar fi ajuns din urmă cât ai clipi dintr-o geană și m-ar fi sfâșiat. Era prima zi de Paști și nu eram sigur că stăpânii lor mai erau treji la ora aia.
Nimeni și nimic nu părea să mă mai poată salva din colții acelor animale crude care mă așteptau mârâind să fac vreun pas înainte sau înapoi. Cu limbile spânzurându-le din gură ca niște săbii, veneau spre mine. Erau tot mai aproape și mai aproape și tot mai mulți și mai mulți. Se aflau în păr în fața mea și eu știam că ăsta era sfârșitul meu în această frumoasă zi de Paști. Grupați în jurul regelui lor, erau gata de atac. Nu am strigat. Nu am fugit. Nu am mers înainte. Mi-am ridicat spre regele lor mâna dreaptă. Mi-am lipit de degetul meu mare, degetul arătător și mijlociu și mi-am ridicat mâna dreaptă spre regele haitei, făcând semnul crucii.
Fără să mă grăbesc- unde să mă mai grăbesc în condițiile astea? – am schițat în aer o cruce uriașă, pe care o coboram din cer, de undeva deasupra capului meu și o înfigeam în pământ, în fața picioarelor mele. Am repetat semnul crucii de trei ori. De trei ori i-am făcut cruce pe fața acestui câine înfricoșător și, pe nepusă masă, el a cârnit-o înapoi și s-a strecurat prin fața porții, dispărând în curtea fabricii de mobilă. M-am întors și spre celelalte animale și am desenat în aerul din fața lor o cruce uriașă și au plecat și ele rând pe rând, unul după altul,cu coada între picioare, eliberându-mi strada. Mi-am continuat drumul prin fața porților în spatele cărora se aflau acele înspăimântătoare creaturi, dar niciuna dintre ele nu a țâșnit afară și nu a scos nici măcar un singur mârâit.
Când am ajuns pe Calea Ieșilor, am căzut în genunchi în mijlocul puhoiului de oameni care străbătea strada, mi-am făcut din nou semnul crucii.
