Iulian Chifu // Era digitală și războiul: revenirea Europei în secolul 21
După un set de războaie întâmplătoare, desfășurate la distanță strategică, mai degrabă cu rol de solidaritate aliată și, poate, de pregătire secvențială a trupelor profesioniste în misiuni asimetrice împotriva insurgenței și terorismului, în condiții cu multe avantaje militare evidente a trupelor, Occidentul liberal-democrat european este confruntat în premieră cu amenințarea unui război real, de mare intensitate, pe scară largă chiar aici, în estul european. Și tot în modul cel mai dur cu putință realizează că nu e pregătită să accepte modul de tratare al temelor păcii și războiului în plin secol 21, este afectată de diferențele generaționale și de înțelegere cu restul lumii, care s-a tot confruntat cu încleștări militare, tot astfel cum are dificultăți majore de înțelegere în contextul războiului cognitiv și informațional contemporan, generat de noile tehnologii.
Americanii au rămas pe Marte, europenii majoritar pe Venus
Robert Kagan avea dreptate când spunea, acum 22 de ani, că americanii sunt de pe Marte și europenii de pe Venus, încercând să explice atunci, în context republican neoconservator post 11 septembrie și al războiului din Irak, de ce există o diferență sensibilă care afectează relațiile transatlantice. Situația a rămas în mare la fel, la nivelul percepțiilor publice, ba s-au mai accentuat cu o generație trecută de atunci, odată ce Europa trăia și trăiește încă în mitul lui Fukuyama despre sfârșitul istoriei și al păcii democratice eterne. Iar acceptarea problemelor păcii și a războiului trece prin filtrul cultural al acestei percepții.
Și cum putea să aibă loc o schimbare relevantă odată ce europeanii nu au mai fost implicați în războaie, mai mult, au considerat că armata și apărarea trebuie să rămână doar simboluri și grupuscule pregătite de amplificare pentru atunci când va exista o amenințare reală și că principalele misiuni se referă la combaterea terorismului și amenințărilor asimetrice la distanță strategică, în locuri puțin pregătite să se confrunte cu puterea și tehnologia militară occidentală precum Afghanistan, Angola, Republica Centrafricană sau Bosnia-Herzegovina, față de care avantajele militare erau evidente și indiscutabile, acceptate ca atare în purtarea războaielor neconvenționale asimetrice. Așa s-a calibrat și producția militară.
E adevărat că unele state europene au și altă detentă militară, respectiv cele cu alonjă și capacitate de proiectare a forței, cu interese post-coloniale la distanțe strategice, precum Franța și Marea Britanie. Dar chiar și în aceste cazuri, puterea militară a intrat în declin relativ în timp ce voința de a lupta era și ea în scădere la nivel popolar. Asta deși cei care i se opuneau erau de alt calibru, ba chiar dețineau armate și tehnică militară de generații mult trecute față de cele deținute în Occident. Dar idila cu pacea eternă și lipsa războiului convențional, dispariția instrumentarului de pregătire pentru apărare și descurajare și restrângerea misiunilor la unele punctuale au slăbit Europa la acest nivel și mai ales au redus dramatic înțelegerea față de perspectiva unui război, concomitent cu scăderea acceptării publice că vreunul ar putea să vină, după 35 de ani de liniște la care, eventual, mai putem adăuga cei 44 de ani de relativă acalmie în Europa după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în cea mai mare parte.
Războiul clasic, războiul hibrid și războiul la nivel cognitiv-informațional are nevoie de resursă umană, personal calificat și implicat direct, suficient și motivat, nu numai de capabilități și muniție, unde și aici există deficiențe relevante la nivel european precum și dependențe majore. Dar mai ales are nevoie de o susținere publică, de asumare la nivelul națiunilor care susțin asemenea eforturi militare, de finanțare și de voință, ba chiar și de lideri care pot să explice, să comunice și să obțină susținerea pentru asemenea pași. Le mai avem astăzi în Europa?
Din același motiv nu-l înțelegem, probabil, nici pe Donald Trump. America vine din zodia războaielor lungi sau prelungite, cu numeroase resurse și pierderi, dar cu o capacitate militară solidă și o armată finanțată mai mult decât toate celelalte state o fac împreună, cel puțin la nivelul declarat oficial. De aceea pentru America lui Trump e necesară încheierea războaielor, revenirea oamenilor acasă și echilibrarea costurilor cu beneficiarii europeni ai apărării și securității colective, de pacea colectivă asigurată preponderent de către SUA, care își propune chiar recuperarea unora dintre aceste cheltuieli.
Războiul convențional: sfârșitul utopiei păcii eterne
De aceea vorbește astăzi Trump de pace. Vrea să încheie războaiele – și cu gândul la războiul ce vine, cu China, un competitor care a ajuns la dimensiunea și detenta care periclitează primatul SUA în lume așa cum nu a făcut-o niciodată Uniunea Sovietică în istorie. Tezele beneficiului de securitate și apărare în Europa fără a o plăti – măcar în pregătire militară și achiziții pentru propria apărare și armată – sau utilizarea sumelor economisite astfel pentru a-și finanța dezvoltarea economică și a concura comercial America au făcut furori și au sâmburele lor de adevăr care trebuie explicat, combătut, echilibrat, comunicat.
SUA și Europa vin din poziții diferite, complet opuse, cel puțin din punctul de vedere al pregătirii, acceptării și participării la război. Și, pentru a se întâlni la mijloc și a menține viabilă relația transatlantică, europenii trebuie să se înarmeze sensibil, cum nu au făcut-o de 30 de ani, să se pregătească și să se antreneze, să-și mărească forțele la nivelul comparabil cu dimensiunea amenințărilor, compensând și contribuția Statelor Unite, și mai trebuie și să-și asume responsabilități de apărare în proximitate, inclusiv în relația cu Rusia.
Războiul convențional, ba chiar cel pe scară largă, de mare intensitate și pe termen lung a revenit de mai bine de trei ani în Europa, după agresiunea Rusiei în Ucraina. Asta a marcat și sfârșitul utopiei păcii eterne, dar și pe cel al superiorității cultural-civilizaționale a democrației liberale sofisticată, elaborată, inclusivă, împotriva violenței agresive a barbarilor externi, o utopie asupra căreia s-a înșelat istoric și Roma imperială în urmă cu două milenii. Politica de putere și politica de Mare Putere reclamă schimbări profunde la nivelul percepției și acceptabilității publice și un efort major de înțelegere, acceptare și comunicare superioare de către decidenți, lideri și politicieni, dar și de către elitele europene.
Cu atât mai mult se complică acest efort în era social media și a tehnologiilor informaționale gestionate transversal de oligarhia algoritmilor. Iar aici, deficitul europenilor este major, iar schimbările se fac dificil în noua epocă a propagandei pentru pace, copiată magistral după lupta pentru pace din perioada Războiului Rece și a ingerințelor comuniste în spațiul occidental prin apărarea unui deziderat atât de generos și uman. Mișcările pentru pace au fost cel mai adesea oficine sovietice gestionate prin Comintern și Cominform, ulterior direct de KGB și GRU, iar obiectivul a fost subminarea coeziunii, voinței și generarea reacțiilor și opoziției la pregătirea pentru apărare a Occidentului.
A luat astfel naștere o altă formulă de subversiune contra capacității de apărare a democrațiilor liberale. Apanaj al stângii și extremei stângi, azi această mișcare pentru pace pare confiscată de populismul de extremă dreaptă care a renunțat la caracteristica militaristă a conservatorilor serioși de altădată. Mai grav, instrumentarul pentru combaterea oricăror alocări de cheltuieli spre armată sau a formulelor de atractivitate a funcției militare în epoca perspectivei războaielor convenționale este deja montat și funcțional la parametrii maximi în social media și la nivel intim în societățile democratice, sub influența rusă, încât autoritățile europene se confruntă și cu opoziția masivă a populației care, dincolo de înclinația umanitară naturală, este amplificată de mașinăria dezinformării.
Cruda realitate a faptelor: Europa și democrația în mijlocul unui război hibrid, în derulare
O altă componentă majoră este diferența de acceptabilitate a faptului că deja Occidentul se află în război. Chiar de o generație. Un război de tip hibrid, pe care l-a respins, nu l-a acceptat, nu l-a conștientizat sau a refuzat să-l asume public din rațiuni politice și electorale. Și dacă Rusia l-a lansat acum 20-25 de ani, am aflat despre el acum 12-13 ani, sub numele de doctrină împrumutat de la șeful Statului major al Armatei ruse, Valeri Gherasimov, și am reacționat ca state democratice și liberale abia în urmă cu 8-10 ani.
Gerasimov a cerut Academiei de Științe a Federației Ruse, dar și propriilor săi planificatori, să considere principiile și valorile democrației liberale occidentale drept vulnerabilități – pentru că toți cetățenii și liderii occidentali le apărau. Iar pentru fiecare să construiască, să inventeze și să acționeze pentru a avea arme potrivite care să valorifice aceste vulnerabilități, de la libertatea de expresie la cea a întrunirilor, de la libertatea de mișcare la libera circulație a ideilor. În plus, Rusia și-a construit propriile instrumente militare, unități și mari unități, inclusiv componente specializate pe lângă fiecare unitate combatantă, care să aplice această doctrină și să folosească aceste arme.
Iar războiul hibrid a aplicat un instrumentar variat, sub radar, cu elemente care sunt dificil de atribuit, cu acțiuni greu de demonstrat, cu impact substanțial dar dificil de probat uneori, sau evident și de impact dar fără a se putea face legătura cauzală cu acțiunea deliberată care l-a cauzat. Iar acțiunile au mers pe un spectru larg, începând cu subversiune, sabotaj, asasinarea unor personalități concrete cu rol în apărarea europeană – de la foști spioni și disidenți care au defectat și care pregăteau cadrele occidentale până la directori ai unor fabrici de armament europene. Apoi acțiunile au fost derulate fie sub steag fals, fie prin intermediari, fie prin localnici plătiți, migranți sau minorități la a treia generație – vezi acțiunile unor cetățeni ai Republicii Moldova plătiți pentru acțiuni de vizibilitate în Franța, sau zona militantistă islamică drept acoperire teroristă a unor atacuri planificate, plătite și dirijate de la Moscova.
Desigur zona hibridă a conținut componente de război cibernetic, combinate cu elemente de operațiuni vizând energia sau economia, infracționalitatea sau contestarea violentă în stradă, prin ciocniri cu poliția și subminarea instituțiilor legitime ale statului. Toate contextele naționale au fost utilizate pentru a atinge maximul de impact cu cea mai mare componentă de negare posibilă a urmelor acțiunii, chiar dacă cei care au profitat au fost transparenți și chiar unii planificatori au dorit să sfideze adversarul îngenunchiat anunțând cine a stat în spatele operațiunilor. Personalul și instrumentarul este vast, nu în puține cazuri fiind folosite copensații pentru extragerea operativilor în terțe formule, inclusiv prin rețele de criminalitate organizată și coruperea organelor judiciare în terțe state, pentru a evita chestionarea celor implicați și eventuala descoperire a comanditarilor ruși din spate.
Europa a oferit o slabă apărare în fața atacurilor hibride, în primul rând prin negarea faptului că s-ar afla într-un asemenea război. Apoi pentru că accentul acțiunii s-a mutat pe promovarea și consolidarea propriei reziliențe, nu pe prevenirea și combatrea atacurilor hibride succesive, în cascadă. Fără instrumente de contracarare eficiente, fără resurse, nealocate pentru că ar fi însemnt recunoașterea realității aflării sub atac, este imposibilă contracararea eficientă. Apărarea reală reclamă și o reacție pro-activă, ofensivă, chiar și numai pentru obiective de apărare și descurajare. Confruntarea hibridă de secol 21 se desfășoară nu numai împotriva statului și a instituțiilor sale, ci și împotriva societății însăși, ba chiar cu fiecare individ vizat, fiind țintită mintea și înțelegerea lui despre amenințare și contracarare. Prin absența cronică a unor capabilități serioase de contracarare se realizează subminarea democrației din interior.
Războiul cognitiv: bătălia generațională în societatea digitală
Dar poate domeniul cel mai sensibil și mai fragil ca instrumentar de apărare, dar poate cel mai eficient la capitolul raportului costuri-impact sau cel mai devastator la nivelul securității societale, al coeziunii și identității comunităților care trebuie să reacționeze, este războiul cognitiv-informațional. Dezvoltat prin intermediul noilor tehnologii în epoca social media, el a schimbat dramatic coordonatele securității într-o lume hibridă, dar și a înțelegerii societății digitale. De aceea avem nevoie cu toții de o resetare a perspectivei, a minții, și mai ales decriptatea și extragerea informației din zgomot. Din prea mult zgomot.
Iar acțiunile sunt diverse. De exemplu, atacul israelian împotriva Hezbollah folosind instrumentele de comunicare a fost un atac analogic, fizic, cu dispozitiv exploziv, dar derulat într-o lume digitală și profitând de avantajele acestei situații, de secol 21. Nu a fost un atac hibrid, nici cibernetic, el a presupus doar manipularea fizică a dispozitivelor și o acțune sofisticată de dezinformare și păcălire a achizițiilor acestor dispozitive de către organizația libaneză pro-iraniană. Gândirea de la baza atacului a fost inutilitatea identificării țintei, scopul fiind doar intrarea în rețea și asumarea nediscriminatorie a eliminării tuturor membrilor rețelei, pentru că după inițiere, atacul s-a dus direct la toate posibilele ținte, pe baza conectării acestora la rețeaua special utilizată. Au existat și efecte secundare, victime colaterale, vezi cazul fiului ambasadorului iranian în Liban. Dar a fost asumată pe baza eficacității acțiunii.
Societatea digitală e profund integrată în viața noastră și ne-a făcut dependenți complet de dispozitive și instrumente conectate la internet, care permit ca oricine are acces adecvat să poată ajunge la fiecare dintre noi și să exploateze, în egală măsură, toată informația personalizată existentă online despre fiecare. Nu putem să ne mai desprindem. De aceea e lesne de creat operațiuni psihologice și dezinformare pe scară largă, de aceea ne trezim cu inamicul în cetate, montat pe rețele online, de la radicalizare islamică, jihadistă și teroristă la hackingul minții fiecăuia, după program personalizat și adaptat la propriile temeri, caracteristici, abilități și suferințe. De aceea trebuie să ne resetăm mintea și modul de a gândi în această lume digitalizată.
Războiul cognitiv- instituțional atacă cultura, credințele, identitate, elementele cele mai intime ale noastre și valorifică exact raportarea la principii și valori. Nu mai e nevoie de utilizarea controlului reflexiv ca altădată, atunci când poți să manipulezi pe deplin și să “spargi” mintea oricui, a tuturor. Sau când poți să-ți faci un grup substanțial care să reacționeze așa cum îl coordonezi, îl îndrumi sau îi ordoni, după caz, respectiv potrivit gradului de condiționare prin dependență, constrângere și radicalizare. Respingerea tehnologică voită nu mai este azi o soluție. Nu ajută, nu putem să renunțăm la cultura achiziționată și asociată, nici la cunoașterea pe care ne-a adus-o și ne-o oferă rețelele internetului. Nici nu ne putem desprinde de avantajele și comoditățile oferite de tehnologie. Timpul, spațiul și cultura se schimbă, în paralel cu apariția unor identități transversale și cu inventarea unor adevărate etnii digitale.
Societatea digitală și clivajul generațional
Societatea digitală ne-a schimbat complet. Iar aici a apărut și clivajul generațional al celor care cunosc lumea dinaintea social media și societății digitale și a celor născuți în epoca digitală. Primii sunt mai expuși, mai incapabil să se adapteze glisajului dintre lumea fizică și cea virtuală, mai expuși la boli secundare ale multiplelor identități utilizate concomitent, în timp ce ceilalți, mai adaptați, sunt mai expuși narativelor digitale și ușurinței amestecului de virtual cu real și de faptic cu imaginarul obiectivat social.
Cei născuți odată cu era digitală nu au termen de comparație, nu au văzut schimbarea, s-au născut așa, iar modificările cognitive nu le mai pot da sensul diferențelor aduse de această conectare constantă, odată ce modul de a gândi al lor este diferit din start. Este o schimbare cognitivă fundamentală, iar firavele tentative de rezistență culturală sunt profund inutile. Apar noi dimensiuni și conexiuni permanente, la distanțe enorme care, transpuse în timp, crează alterarea axei și vitezei de curgere temporare. Apoi se crează noi teritorii în spațiul geografiei digitale. La fel și cu etnicizarea digitală, cu identitățile transversale și cu acțiunile în digital care generează experiențe și acțiuni în planul fizic, real. Și nu e vorba doar despre credințe și cultură alterată.
Amenințările se amplifică exponențial. Iar o viitoare societate cibernetică nu face doar trecerea spre perspectiva inteligenței artificiale, ci deschide căi anterioare, inițiatice, către augmentare umană, fapt ce nu poate fi negat sau respins pe scară generală vreodată, fiind instrument al adaptării pur umane. Visurile digitale capătă realitate virtuală și, ulterior, corespondență în acțiunea curentă. Și ingineria socială deepfake, cu instrumente generative, schimbă ecosistemul și trebuie să ne schimbăm și noi, vechea generație care a trăit și absolutizat moral Adevărul, pentru a înțelege noua generație pentru care nu mai există decât relativizări continue, într-o deplină curgere, și capacitatea de a transforma orice plăsmuire și aspirație în cvasi-realitate. Asta trebuie să acceptăm pentru a putea înțelege (despre a controla nu mai e nici o șansă) noua societate digitală și digitalizată.
Nu avem nici măcar teorii despre societatea digitală. Darămite elemente care să ne ajute să administrăm decizii, percepții și oamenii cufundați într-o asemenea societate. Vor apărea teoriile în următorii 30 de ani, mult prea târziu pentru a ne mai fi de ajutor în această tranziție. Și totuși trebuie să funcționăm și să contracarăm tendințele de acaparare externă și dirijare funcțională în evul digital incipient. Iar aici contează teoriile cogniției, a înțelegerii, conștientizării și comunicării. Un salt mare de acoperit de către societatea umană, de către elite și lideri, de către decidenți, ca să nu mai vorbim, în viitor, de către politicieni. Între timp, vidul, fragmentarea și faliile inter-umane din societatea digitală sunt valorificate amplu de aventurieri și rău intenționați, ca să nu mai vorbim despre actori statali fără responsabilitate, deschiși spre risc maxim și care-și joacă șansa la improvizație. Cei care se joacă cu mințile noastre, ale fiecăruia, chiar dacă odată pornit, mecanismul le viciază și alterează propriile societăți.
