Dumitru CRUDU // Omuleții verzi au apărut în pădurea din Durlești

Dinspre șoseaua din Balcani am pătruns pe un făgaș bătătorit de roțile mașinilor și ale motocicletelor, cârnind-o la stânga, într-o vale împădurită cu arțari și stejari, care amortizau rumoarea și vâjâitul a vehiculelor de pe magistrală. Am cotit-o pe lângă o moviliță cu scrum de copaci arși, înonjurată de sticle de vin și de votcă abandonate  de colo până colo.  Pedalam pe malul unei răpe adânci, pe fundul căreia se prelingea un fir subțire de apă. Drumul urca. Coasta devenea tot mai abruptă și eu am schimbat viteză după viteză, până m-am oprit la cea mai lentă. Dar nu m-am dat jos de pe bicicletă, pentru a o târî de coarne. Nu atunci. Și nu din cauza povârnișului ăla arțăgos, ci un pic mai târziu, când în urechi mi s-au înfipt icnetele și răcnetele înfundate care răzbăteau dintr-un luminiș înconjurat de o sihlă de nepătruns. Eu îi vedeam, dar ei nu.

M-am dat jos de pe bicicletă și m-am ascuns după trunchiul maisv al unui arțar noduros pentru a vedea ce se petrece.

Erau vreo șapte, dacă nu și mai mulți. Niște tipi atletici, îmbrăcați în treninguri jumătate albastre și jumătate roșii. Se antrenau. Unii atacau și alții se apărau, împărțiți în perechi. Luptau cu elan. Schimbându-se periodic cu rolurile, cei care atacau se apărau și invers.

Apoi s-au regrupat și abia atunci am observat că în vârful colnicului în care ar fi trebuit să ajung și eu se cocoța un fel de palat, care semăna leit cu clădirea preșidenției noastre. Difereau doar dimensiunile și materialele din care era construit. Palatul prezidențial din inima pădurii din Durleși era butaforic. Desantul de luptători primise comanda să-l ia cu asalt. Acum am văzut că nu erau doar șapte, ci cu mult mai mulți. Șapte luptători avansau spre palatul prezidențial din imina pădurii din Durleși, iar alți șapte sau, poate, mai mulți, că nu am mai stat chiar să-i număr, îl păzeau, răspândiți în jurul lui.  Pe turnul cel mai înalt al palatului nostru prezindențial flutura tricolorul Republicii Moldova.  Cei care avansau, înaintau în mână cu drapelul Rusiei- roșu, albastru și alb. Lupta s-a încins în fața palatului prezidențial și mie mi se păru că se luptau pe bune. Câțiva dintre luptătorii care apărau palatul prezidențial au fost doborâți la pământ, iar ceilalți s-au predat, trecând de partea învingătorilor, pe care i-au ajutat să se cațăre pe cel mai înalt turn al preșidenției  și să dea jos tricolorul, pe care l-au călcat în păr în picioare, atât învingătorii, cât și învinșii. În locul tricolorului nostru, au arborat drapelul Rusiei, strugând SLAVĂ RUSIEI.

Riscul ca să mă zărească era din ce în ce mai mare și atunci m-am cățărat pe bibicleta mea și am pedalat din toate puterile în jos pe prăvăliș. Strigătele lor îmi bubuiau ca niște rachete în urechi. Omuleții verzi au reapărut la Chișinău.

Nota autorului: Acest text este o proză și ar trenui citit în această cheie.