Iulian Chifu // Cum se ascunde Rusia în spatele lui Donald Trump
Dar cea mai importantă temă detașată în ultimele 3 luni a fost acoperirea temelor pro-ruse și anti-ruse consacrate prin etichete pro și anti-Trump, motiv pentru Rusia de a scăpa de blam și a încerca să îndulcească reacțiile dure pentru acțiunile sale de destabilizare pe dimensiune hibridă și informațional-cognitivă. Totuși, în ciuda noilor tendințe, au rămas marile teme și mituri anti-NATO care consolidează narațiunile ruse și blochează uitarea sau nuanțarea prin aducerea în prim plan a motivațiilor și răspunsurilor reale legate de temele mitizare de către propaganda Kremlinului și instrumentele mai sofisticate ale informațiilor militare GRU.
Campaniile de expunere a falsurilor și acțiunilor maligne ale Rusiei devin atacuri la adresa administrației Trump
Cea mai nouă și insidioasă metodă de etichetare și acoperire a acțiunilor subversive și hibride ale Moscovei este aceea de ascundere a narațiunilor și acțiunilor pro-ruse ca fiind acțiuni de susținere a MAGA și a trumpismului, în calitate de curent ideologic. Iar oricine expune falsurile Rusiei riscă să fie etichetat drept critic sau chiar oponent al administrației Trump prin suprapunerea pretinsului conservatorism al lui Putin peste trumpism, valorificând în paralel și încălzirea relațiilor ruso-americane în epoca tentativelor de negociere a unei încetări a focului sau chiar păci în războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei asupra Ucrainei.
Desigur, această operațiune are multiple aspecte și îmbracă forme diverse inclusiv pe cele care țin de criticile aduse planului de pace american și a condițiilor impuse de Rusia. Deși pozițiile sunt sensibil diferite iar abordările deseori incompatibile, Rusia utilizează în procesele sale de război informațional o forțare a coincidenței de poziție ruso-americană, exportând și prezentând drept teme ale președintelui Trump pe cele pe care le lansează ea însăși, inclusiv condițiile maximale care țin de capitularea Ucrainei, reducerea forței armate, neutralitatea și schimbarea de regim la Kiev(sub haina alegerilor prezidențiale care să legitimeze președintele care ar fi azi dictator și ilegitim, creând un “regim Zelenski” sau “de la Kiev” și nu reprezentând puterea centrală legitimă aleasă la Kiev, în condițiile de război și lege marțială).
Iată cum chiar serviciul de informații externe al Rusiei, SVR, a acuzat la 24 aprilie publicația independentă online Meduza, de opoziție, că se implică într-o campanie “de subminare a eforturilor de pace ale lui Trump”. Nu ar fi pentru prima oară cand SVR se implică direct în campania de dezinformare și operațiunile de război informațional ale Rusiei, a făcut-o și în Republica Moldova. Astfel, vizate au fost trei instituții media, Meduza fiind cea mai cunoscută, apoi fundația anti-corupoție fondată de Alexei Navalnîi – rămasă fără majoritatea membrilor săi, arestați în Rusia - și publicația de investigație Proekt.
Într-o declarație publicată pe site-ul web al SVR, joi, 24 aprilie, se notează faptul că “serviciile de informații britanice și franceze au cerut în mod persistent căutătorilor în mizerii” de la Fundația Anti-Corupție, Proekt și Meduza “să fabrice acuzații privind legăturile secrete între cercurile politice și de afaceri rusești și cercul și anturajul președintelui Trump”. Capitalele Paris și Londra și-ar fi instruit serviciile de informații “să arate cel mai mare interes în informații referitoare la proiectele de afaceri americane cu giganții ruși Gazprom și Rosneft, ca și cu corporațiile Rostec și Rosatom”, responsabile cu achiziția de armament și industria atomo-electrică. “Rezultatele acestei falsificări vor fi utilizare pentru a discredita Casa Albă și politicile sale și să submineze procesul de negociere pentru încheierea pașnică a crizei din Ucraina,” se mai arată în comunicat.
Comunicatul se referă, în fapt, la acțiunile de lobby și cumpărare de bunăvoință cu avantaje de către partea rusă față de anumite companii americane care, se așteaptă să-l influențeze pe președintele american care să îmbrățișeze pozițiile ruse în planul său de pace și să sprijine Rusia în negocieri. Tema este cunoscută public în diferite formate prin propunerile deschise către SUA și administrația Trump de a investi în proiecte vizând minerale rare în Marele Nord și zona Arctică rusă, pe care să le realizeze împreună cu partea rusă și să renunțe la acordurile cu Ucraina, subminând astfel poziția acesteia în negocieri, în special în privința garanțiilor de securitate pe care Kievul le leagă de acest acord.
NATO vinovată de războiul de agresiune al Rusiei
Reciclat, reconfigurat și etichetat în moduri diverse, mitul așa numitelor “cauze profunde” ale războiului este destinat să explice de ce a trecut Rusia la agresiune militară în Ucraina, împotriva unui stat suveran pe care l-a recunoscut în frontierele actuale, ba i-a acordat și garanții de Securitate la Budapesta, în 1994, chiar dacă le-a încălcat peste 20 de ani, la anexarea Crimeii. Mitul subzistă în ciuda istoriei, faptelor și a declarațiilor protagoniștilor, scopul fiind de a justifica cumva un război inacceptabil și complet ilegal. Iar principala temă este că Rusia a fost provocată de extinderea NATO spre Est, respectiv NATO ar fi încălcat promisiunea acordată de a nu se extinde către Estul Europei.
Falsul a fost respins de către partea americană și rusă deopotrivă, prin vocea participanților la negocierile din 1990 de la reunificarea Germaniei și integrarea Germaniei federale unite în NATO, acceptată de Uniunea Sovietică. A afirmat-o și Mihail Sergheevici Gorbaciov, încă în viață la ora aceea, dar și ministrul de Externe al URSS, Andrei Kozîrev, devenit între timp “agent străin” în Rusia. Ambii au spus că nu s-a pus vreodată nici măcar problema extinderii NATO, despre care nici nu s-a vorbit și nici nu se gândea cineva în 1990, ci doar despre amplasarea capabilităților NATO în Germania de Est în contextul existenței URSS. Asta ar fi fost o discuție verbală dar care nu a fost transpusă măcar într-un acord în actualul context, nici măcar un gentleman’s agreement nu a fost.
La prăbușirea URSS, Rusia lui Elțîn nu a moștenit nimic, nici un tratat în acest sens, nici nu a emis pretenții de această natură la crearea Parteneriatului pentru Pace în 1994, când s-a alăturat grupului de state foste comuniste/socialiste care a intrat în program, împreună cu mai toate statele post-sovietice, inclusiv unele declarate neutre, vezi Republica Moldova. Un asemenea angajament, fie el și nepublic, ar fi trebuit să existe poate măcar ulterior, solicitat de către Federația Rusă, însă Kremlinul și Ministerul de Externe rus nu au reușit niciodată să prezinte vreunul sau măcar să se refere la un context de acord tacit. Și dacă Rusia chiar și-ar fi dorit un asemenea document, mai ales în contextul Actului Fondator NATO-Rusia din 1997, ar fi solicitat și negociat un acord sau ar fi insistat pe un angajament verbal public într-un context public clar. Nu s-a întâmplat niciodată acest lucru.
Mihail Gorbaciov a susținut că nu a existat nici o discuție și nici un angajament de a nu extinde NATO spre est niciodată, fapt confirmat azi și de Andrei Kozîrev. În absența oricărui document sau dovezi de orice fel, simpla repetare a acestui mit ca o mantră poate ajuta doar propagandei interne în Rusia, dar nu are nici o valoare probatorie internațională. Mai mult, Rusia însăși știe asta și realizează că mesajul este considerat pe bună dreptate în Vest drept revizionism. Obstinația de a repeta mantra ajută, însă, pentru a perpetua falsul și a ascunde cât mai mult reacțiile clare ale celor ce probează contrariul. Mai ales că orice înțelegere de orice fel ar fi determinat existența unor prevederi care să ducă la executarea acelei înțelegeri sau acord sau să prevadă adresarea către o curte internațională care să constate realitatea. Nimic din așa ceva.
Cât despre extinderea Alianței, a fost transparent faptul că ea s-a datorat aspirațiilor la securitate ale statelor Europei Centrale și de Est, tocmai rupte din fostul imperiu comunist condus și dominat de sovietici, și că planul unei pretinse încercuiri a Rusiei este o gogoriță. Mai ales că înconjurarea Rusiei nu e posibil să fie realizată doar din Est. Din contra, apartenența la NATO și nevoia de aplicare a garanțiilor articolului 5 al Alianței pentru toate statele membre este descurajator pentru orice tentativă de agresiune de orice fel pe care vreun stat membru ar avea-o la adresa Rusiei: astfel ar fi expus să stea singur, fără aliați, în fața vecinului de la Răsărit.
Percepția unilaterală a amenințării NATO de către Rusia
Intrarea în NATO presupune și un angajament, așa cum orice operațiune a Alianței trebuie asumată de către tote statele membre, o altă garanție a imposibilității oricărei acțiuni dușmănoase asupra Rusiei. Cât despre umbrela nucleară, ea rămâne tot apanajul statelor nucleare, cu precădere a Statelor Unite, de care Rusia e legată prin tratate de control al armamentelor, în prezent profund tulburate de evoluțiile de după începerea războiului împotriva Ucrainei. Iată câte garanții reale are Rusia că nu este sub nici o amenințare din partea statelor vecine membre ale Alianței. Mai mult, chiar propriul său război de agresiune în Ucraina a dus la schimbarea opiniei publice și asumarea politică a extinderii Alianței cu state tradițional neutre, Suedia și Finlanda.
Pe această direcție se plasează și dezbaterea despre frica de NATO a Rusiei la frontiera sa, ca și perspectiva percepției amenințării de securitate venită din partea NATO, respectiv tentația de a introduce securitatea egală și respectarea percepției amenințărilor la adresa Rusiei de către orice stat al lumii, care sunt parte a aceleeași familii de teme. În cazul apropierei NATO de frontierele Rusiei, am văzut că ea crea garanții și asigurări în sine pentru Rusia că, pentru a menține aplicabilitatea articolului 5, orice stat ar fi evitat dispute și divergențe, în orice caz nu ar fi generat nici o amenințare la adresa Rusiei. Apoi ideea securității egale în Europa – a se citi egală pentru Rusia – și respectarea amenințării percepute de către Rusia, ele au fost preluate dintr-o distorsiune a preambulului Acordului CSCE, Helsinki 1975, extrapolată spre unilateralismul rus.
Astfel, potrivit ambițiilor Rusiei, transpuse inclusiv în pretinsa propunere de acord – în fapt un ultimatum – adresat OSCE în decembrie 2021, întreaga lume, în primul rând statele NATO și din vecinătatea Rusiei, ar trebui să răspundă pozitiv și să dea garanții Moscovei pentru orice amenințare percepută unilateral de Rusia. Deci nu ar mai fi vorba despre negociere și explicații, argumente și date, acorduri explicite și elemente concrete care să susțină pretenții de amenințare percepută ci, dacă la Kremlin era percepută orice acțiune a vecinilor drept amenințare, ea trebuia eliminată. Așa a încercat Rusia lui Putin, prin intermediul lui Serghei Lavrov, să-și creeze drepturi excepționale și unilaterale de a depune veto pe orice temă nu-i convenea prin simpla declarare a acesteia drept amenințare percepută de Rusia. Nu conta faptul că, obiectiv, nu era nici un pericol.
În condițiile capabilităților NATO, pe care Rusia însăși le recunoaște drept importante, Kremlinul ar fi încercat o abordare mai puțin virulentă și agresivă dacă ar fi perceput cu adevărat o amenințare din partea alianței. Ar fi încercat medierea și angajarea NATO cu teme asociate, în nici un caz nu ar fi abordat revizionist lumea, distrugând dreptul internațional prin anexarea Crimeii și modificarea prin forță a frontierelor consacrate internațional, și nu ar fi atacat Ucraina, cu gândul de a o subjuga. Din contra, operațiune de agresiune tip blitz krieg, ulterior transformată într-un război de uzură, ar fi trebuit să nu aibă loc tocmai pentru că Rusia s-ar fi temut ca NATO să nu intervină. Or chiar de la planificare, Rusia a știut că în februarie 2022 NATO nu va interveni. Mai ales că NATO a declarat în mod repetat că nu trimite nici un fel de trupe în Ucraina pentru a nu a ajunge în situația de a exista pericolul unei confruntări directe între categorii de forțe ale sale și ale Rusiei și a unei posibile viitoare escaladări. Dorința de ocupație a fost mai mare decât pretinsa frică, inexistentă în fapt, față de NATO și față de reacția Alianței în Ucraina.
Ucraina urma să intre în NATO și lovitura de stat a Occidentului la Kiev
Rusia nu a avut de ales. Ucraina tocmai trebuia să intre în NATO, așa că a trebuit să intervenim, mai spune un mit și o narațiune a propagandei ruse. Din nou, complet false: la data anexării Crimeii, susținerea pentru NATO în Ucraina era de 17%, devenind 72% în toamna lui 2014, după începerea agresiunii ruse în regiunile estice ale Ucrainei, în Donetsk și Lughansk. Iar în 2022, deja Ungaria marcase singularitatea veto-ului pe diferitele proiecte europene și NATO legate de Ucraina pe motivul legilor care ar fi afectat minoritatea maghiară din Zakarpatia, în timp ce NATO însăși nu procedase la un asemenea pas cât timp Ucraina nu avea integritatea teritorială asigurată și controlul deplin asupra teritoriului, iar o intrare în NATO crea probleme de implicare directă în confruntările de recuperare a teritoriului din Crimeea și Estul Ucrainei.
Nu s-a pus deci problema vreodată ca Ucraina să fi intrat în NATO în februarie 2022, nici mai mult, nici mai puțin ca în 2014, 2017, 2021. Iar ultimatumul formulat în 2021, în contextual propunerii de acord cu NATO, respectiv garanția că Ucraina nu se va integra sau nu va fi primită vreodată în NATO, a fost doar un pretext, niciodată un motiv real. Mai ales că nivelul de ambiție de acolo nu viza Ucraina, ci cerea o revenire a Europei de Est la statutul dinainte de 1997, prima extindere, deci a fost recunoscută doar reunificare Germaniei în NATO și s-a cerut revenirea la statu quo ante, adică la nivelul Războiului Rece, pentru că după aceea “Rusia a fost slabă și Occidentul a profitat de ea”.
Desigur, acesta nu este și nu are cum să fie un argument viabil în nici un spațiu juridic internațional. Deciziile suverane luate în tot acest interval de 33-35 de ani nu au cum să fie inversate de către o dorință unilaterală a Rusiei intervenită la 30 de ani după desființarea URSS. Dar Rusia lui Putin știa prea bine că pe o asemenea bucată de hârtie, cu pretenții de acord cu NATO, nici Alianța și nici un stat occidental nu putea reacționa, ba chiar a fost mirată și surprinsă că nu a existat o reacție negativă publică imediată: pentru că nimeni nu abandonează principiile fundamentale, mai ales că demersul său ultimativ nu a fost un efort diplomatic ci doar un motiv de a acoperi, cumva, agresiunea ce urma, expusă imediat de către partea americană cu planuri și date, cu tot.
În plus, chiar Putin nu s-a referit la NATO în vreun punct în discursul său de explicare a agresiunii, ci a pus sub semnul întrebării dreptul de a exista al Ucrainei, insistând că a fost creată artificial de Lenin și că trebuia să fie o parte a Rusiei. Aici intervine și celălalt mit al loviturii de stat din Ucraina, în februarie 2014. În Ucraina nu a fost nici o lovitură de stat care să fi determinat anexarea Crimeii: Revoluția pro-europeană, Maidanul, a fost expresia sancționării unui președinte care nu a fost de acord să semneze acordul de asociere cu UE la Vilnius, deși propria săi cetățeni o doreau iar el câtșigase alegerile pe acest proiect. Apoi a existat represiunea condusă de ruși și uciderea a 101 protestatari, urmată de fuga lui Yanukovici în fața mulțimii. În locul său a venit președintele ales al Radei Supreme, potrivit constituției ucrainene, în condițiile în care parlamentul ucrainean era ales(și recunoscut) anterior, și neschimbat în componența sa.
De altfel, Rusia a recunoscut pas cu pas președinții și premierii ucraineni aleși ulterior și a derulat timp de 7 ani relații cu Ucraina, fapt imposibil dacă ar fi considerat că a avut loc lovitura de stat pretinsă. Frica teribilă de pretinse revoluții colorate a făcut Moscova să respingă acțiunile din februarie drept expresia directă și neinfluențată a voinței publicului și poporului ucrainean. Mai ales că punea în prim plan un stat democratic, care are o puternică societate civilă și nu a avut nici un președinte care să fi terminat două mandate, atunci cand Putin depășește recordul lui Stalin de stat la putere și chiar în postură de președinte al Rusiei. Autoritarismul - devenit dictatură în războiul de agresiune din ultimii ani - și neo-imperialismul din substrat definesc în formă definitivă tipologia de stat pe care Rusia îl reprezintă și acțiunea profund ofensivă și nejustificată a războiului de agresiune împotriva Ucrainei.
Ținta Europa și statul paralel/profund al funcționarilor europeni
După cum se vede, lui Putin nu-i e frică, în fapt, de NATO, ci de democrație ca sistem. Îi este frică de o Ucraină democratică, care reușește să asigure prosperitate propriilor cetățeni, e suficient de mare și de apropiată de Rusia pentru a da idei rușilor înșiși că se poate trăi și liber, și democratic. Mai ales că Putin și-a încălcat propriul contract social și a târât Rusia în întregime în război, schimbând dramatic modul de viață al cetățenilor săi și punându-i la costuri de război pe care promisese că nu le va aduce niciodată. Deci NATO e scuza, nicidecum cauza războiului, iar toată bâlbâiala în a găsi o narațiune publică acceptabilă, la începutul războiului și în primul an, o narațiune care să supraviețuiască chestionării și dubiilor oricui, s-a dovedit imposibil de depășit. Nici măcar prin construcții mai sofisticate din familia blamării Occidentului – SUA, NATO, UE.
Credibilitatea blamării NATO pentru război este marginală chiar și în societatea rusă. În plus, nu poate fi absolvit agresorul în nici un punct printr-o asemenea șaradă necredibilă. Costurile internaționale ale agresiunii se acumulează, chiar dacă se încearcă ieșirea din izolare prin falsa preocupare și participare la negocierile inițiate de către președintele american Donald Trump. Iar referirea la provocarea Rusiei de către Ucraina, eventual prin epurarea etnică a rușilor din Est, este de asemenea, necredibilă: rușii au ales ei înșiși dacă rămân în Ucraina sau pleacă în Rusia. Iar majoritatea rușilor din zonele ocupate care s-au refugiat în Ucraina în Vest sunt cei mai supărați pe Rusia lui Putin care le-a distrus viețile, existența, uneori le-a ucis rudele și i-a lăsat fără agoniseală. Pentru că războiul inițiat în 2014 cu joasă intensitate, transformat în cel mai mare și sângeros război după al Doilea Război Mondial, s-a derulat și a distrus exact regiunile locuite de către ruși și vorbitori de limbă rusă din Ucraina.
Între temele identificate de EUvsDisinfo, radarul Uniunii Europene de monitorizare a dezinformărilor ruse, mai identificăm câteva teme cuprinse în războiul informațional rus. Cea mai prezentă și bine reprezentată este despre implicarea Europei, UE, Statelor europene în prelungirea răboiului din Ucraina, asocierea în partida războiului, generată cu precădere de un stat profund/stat paralel european alcătuit din birocrații nealeși care conduc, în fapt, uniunea în locul politicienilor aleși în statele lor. Aici sunt reactivate frustrări publice, dar în primul rând teorii ale conspirației, fiind susținute de către Moscova categoriile de forțe politice auto-intitulate suveraniste. Nu există nici o dovadă a existenței unor elite din umbră care manevrează temele păcii și a războiului în Ucraina sau măcar pledează pentru război în locul păcii. Iar sprijinirea Ucrainei, stat suveran și independent, membru al ONU, nu înseamnă nici pe departe îmbrățișarea partidei războiului.
Tentativa de delegitimare a democrației la nivel european e și ea veche și de durată. Sosirea lui Trump la Casa Albă și influența MAGA pe această temă reactivează cu argumente prima temă relevată în articolul nostru, a faptului că europenii sunt împotriva lui Trump și acțiunii sale de pace, nicidecum a războiului de agresiune produs și lansat de Rusia. O alegere de conveniență, care pare să aibă adepți. Mai mult, această temă încurajează și susține extrema dreaptă pe continentul european. După atacul de la biserică la slujba de Florii în orașul Sumîi, unde au fost uciși 35 de civili și 100 au fost răniți, vina a fost pusă pe ucraineni, cu tema nou apărută că Zelenski nu mai e ascultat de anumite părți ale armatei, nu le controlează, iar ucrainenii l-ar acuza pentru acțiunea Rusiei din Sumî. Falsuri pe linie, fără suport, dar parte a dezinformării masive ruse.
