Mihai Isac // Drepturile minorității ucrainene din România, o lecție pentru Kiev

O serie de decizii ale autorităților de la Kiev din ultimii ani au afectat grav capacitatea comunității etnice românești din Ucraina de a își menține identitatea națională. De la existența școlilor cu predare în limba română la drepturile politice și religioase, comunitatea românească se confruntă cu numeroase probleme în relațiile cu autoritățile centrale și regionale ucrainene.

România este unul dintre cei mai importanți aliați ai Ucrainei, iar de la începutul invaziei pe scară largă declanșată de Federația Rusă în februarie 2022 milioane de refugiați ucraineni au fost ajutați de populația și autoritățile din România. Bucureștiul sprijină politic Ucraina în cadrul Uniunii Europene și NATO, furnizând și diferite categorii de armament, folosite în războiul de apărare în fața agresiunii ruse.

În același timp, mii de etnici români sunt mobilizați în armata Ucrainei, participând la uriașul efort de apărare al statului vecin, iar populația română din nordul Bucovinei, Maramureșul istoric, Odessa ori Herța sprijină financiar atât forțele militare, cât și refugiații din alte regiuni.

În ultimii ani, mai ales după 2014 (când a avut loc anexarea ilegală a Crimeei și declanșarea invaziei din Donbas) și intensificarea conflictului din estul Ucrainei, Rusia a adoptat o serie de strategii pentru a-și extinde și consolida influența în regiune. Una dintre aceste strategii urmărește exploatarea sau instrumentalizarea minorităților etnice ori religioase din Ucraina, inclusiv a comunităților românești, cu scopul de a submina coeziunea internă a Ucrainei și de a crea tensiuni în relațiile Ucrainei cu statele vecine – în special România și Republica Moldova.

Pentru a nu mai permite acest lucru, autoritățile de la Kiev ar putea să implementeze o serie de măsuri lefislative care să îmbunătățească semnificativ situația comunității românești. Drepturile de care se bucură comunitatea etnică ucraineană din România, mult mai mică din punct de vedere numeric decât comunitatea etnică românească din Ucraina pot fi un punct de plecare în discuțiile dintre toate părțile implicate.

În regiunile unde trăiesc etnici români (precum în zone din nordul Bucovinei, Herța, partea sudică a Basarabiei istorice etc.), Rusia se folosește de orice nemulțumire locală – fie că este legată de drepturi lingvistice, drepturi culturale, învățământ sau administrație – pentru a amplifica retorica „subjugării minorităților” de către statul ucrainean.

Prin canalele media și rețelele de socializare, Rusia supralicitează tensiunile etnice, prezentându-le drept „conflagrații majore”. Mesajele propagandistice merg în direcția de a convinge comunitățile românești că Kievul nu le respectă drepturile și, mai mult, că România sau Republica Moldova nu le-ar susține suficient.

Moscova reușește să influențeze o parte din reprezentanții locali ai minorității române (dar și ai altor minorități etnice din Ucraina), fie prin intermediul unor canale informale (sprijin financiar pentru asociații culturale, proiecte de infrastructură locală etc.), fie prin diseminarea de „ajutoare” menite să crească simpatia față de Rusia.

În unele cazuri, în perioada 2014-2018 s-a încercat înființarea unor organizații care, în teorie, promovează cultura și limba română, rusă ori bulgară, dar care, în realitate, servesc drept platformă pentru mesaje pro-ruse și pentru a submina autoritățile ucrainene prin chemări la rebeliune și nesupunere civică.

Biserica Ortodoxă subordonată Patriarhiei Moscovei (cunoscută până de curând sub numele de Biserica Ortodoxă Ucraineană, Patriarhia Moscovei) este un canal important pentru influența Rusiei. Prin anumite eparhii sau ierarhi care mențin o loialitate tradițională față de Moscova, Rusia propagă narațiuni favorabile Kremlinului.

În zone cu populație românească ortodoxă, se fac încercări de a atrage credincioșii către structurile ecleziastice afiliate Moscovei, sub pretextul că acestea reprezintă „adevărata tradiție ortodoxă” și oferă „protecție” împotriva „persecuțiilor” autorităților de la Kiev.

În paralel, se amplifică acuzațiile potrivit cărora Biserica Ortodoxă a Ucrainei (autocefală, recunoscută de Constantinopol în 2018-2019) ar fi o „construcție politică” și nu una „legitimă” din punct de vedere canonic. Scopul este divizarea credincioșilor, semănarea neîncrederii și perpetuarea influenței Moscovei.

Prin promovarea ideii că România și Republica Moldova nu își apără suficient minoritățile etnice de peste granițe (inclusiv pe cea românească din Ucraina), Moscova speră să creeze percepția că Bucureștiul și Chișinăul sunt „complice” cu Ucraina în asimilarea minorităților.

Din cealaltă direcție, Rusia încearcă să alimenteze suspiciunile Ucrainei despre potențiale „pretenții teritoriale” din partea României (în Nordul Bucovinei, Bugeac etc.), astfel încât orice implicare a României în susținerea minorității românești să fie percepută de Kiev ca fiind suspectă.

În cazul Republicii Moldova, Rusia amplifică narațiunea că unire a Republicii Moldova cu România ar nega suveranitatea moldovenească și drepturile minorităților din regiune, încercând să creeze o falie și mai mare între Chișinău și Kiev, respectiv dintre Chișinău și București.

Pe site-urile pro-ruse și pe platformele de socializare, narațiunile adesea se repetă: „Kievul oprimă minoritățile”, „România și Republica Moldova abandonează comunitățile românești” sau chiar „Statul ucrainean interzice limba română și distruge bisericile ortodoxe tradiționale”.

Aceste mesaje false sau hiperbolizate sunt răspândite cu scopul de a crea neîncredere și a alimenta un spirit de frustrare în rândul comunităților românești din regiune.

Kremlinul se folosește de problemele reale ale comunităților românești din Ucraina, precum accesul la educație în limba maternă, păstrarea identității culturale și religioase, pentru a amplifica artificial tensiunile și a slăbi poziția Ucrainei în fața minorităților naționale. Concomitent, se urmărește și deteriorarea relațiilor bilaterale dintre Ucraina și România, respectiv Ucraina și Republica Moldova. Un astfel de scenariu este urmărit de Moscova și în problema relațiilor dintre Kiev și Sofia, ori Kiev și Budapesta.

Prin parohiile, afiliate oficial ori neoficial, Patriarhiei Moscovei, se transmit mesaje pro-Kremlin și se organizează acțiuni de mobilizare a credincioșilor împotriva autorităților constituționale de la Kiev. Totodată, este încurajată retorica potrivit căreia doar Biserica subordonată Moscovei ar fi „legitimă”.

Autoritățile din România, Republica Moldova și Ucraina ar trebui să colaboreze mai strâns pentru a combate dezinformarea. Eforturile pot include susținerea mass-mediei independente, programe de educație (inclusiv educație media), precum și consolidarea cooperării diplomatice și a dialogului direct cu reprezentanții comunităților românești din Ucraina.

Rusia se folosește de orice fisură existentă – etnică, lingvistică sau religioasă – pentru a-și extinde influența și pentru a slăbi coeziunea regiunii. În cazul comunității române din Ucraina, tactica implică amplificarea nemulțumirilor legitime, infiltrarea prin canale bisericești (afiliate Patriarhiei Moscovei) și promovarea de narațiuni propagandistice care să stârnească ostilitate reciprocă între Ucraina, România și R. Moldova.

În România, minoritatea ucraineană este recunoscută oficial ca parte a celor 20 de minorități naționale, beneficiind de un set specific de drepturi constituționale și legislative, un exemplu potrivit pentru Kiev în demersul său de a construi o nouă arhitectură legislativă de garantare a drepturilor minorităților naționale.

Constituția și legislația electorală românească (Legea nr. 208/2015 privind alegerile parlamentare) prevăd că fiecare minoritate națională recunoscută oficial are dreptul să fie reprezentată în Camera Deputaților printr-un mandat de deputat, chiar dacă nu atinge pragul electoral general.

Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) deține, în mod constant, un loc în Camera Deputaților, ceea ce permite susținerea intereselor comunității la nivel legislativ.

Constituția României garantează dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase. Minoritatea ucraineană din România are libertatea de a organiza evenimente culturale și de a-și promova tradițiile, obiceiurile și limba maternă.

Conform legislației naționale din domeniul educației, minoritățile naționale din România au dreptul să studieze în limba maternă la toate nivelurile de învățământ, în anumite condiții (acolo unde numărul de elevi înscriși justifică formarea de clase sau grupe).

Există școli sau clase cu predare în limba ucraineană, iar în localitățile unde trăiesc mai mulți etnici ucraineni, se pot organiza cursuri opționale de limbă, cultură și civilizație ucraineană.

În localitățile unde o minoritate națională depășește pragul de 20% din totalul locuitorilor (conform legislației administrative), autoritățile publice locale sunt obligate să asigure utilizarea limbii minorității în relația cu cetățenii (de exemplu, în cereri, petiții sau la afișarea informațiilor de interes public). Acest lucru înseamnă că etnicii ucraineni pot adresa instituțiilor documente în limba ucraineană și pot solicita răspuns tot în limba ucraineană, dacă se îndeplinesc condițiile legii.

Minoritatea ucraineană a înființat și administrează instituții culturale (case de cultură, centre de documentare, muzee) și are acces la resurse financiare din partea Departamentului pentru Relații Interetnice (guvernamental) pentru proiecte de promovare a identității.

Există publicații periodice în limba ucraineană, emisiuni radio sau TV prin care comunitatea își poate menține și dezvolta limba și cultura.

Asociațiile și organizațiile minorității ucrainene (precum Uniunea Ucrainenilor din România) beneficiază de sprijin financiar și logistic din partea statului pentru activități culturale, educaționale și identitare, prin Departamentul pentru Relații Interetnice și prin programe guvernamentale speciale destinate minorităților naționale.

De asemenea, aceste organizații colaborează cu autoritățile centrale și locale pentru a implementa proiecte de dezvoltare comunitară.

Legislația anti-discriminare interzice orice formă de discriminare pe criterii etnice. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) veghează la respectarea acestor prevederi și poate sancționa încălcările. Etnicii ucraineni pot reclama discriminări la CNCD și în instanță, beneficiind de aceleași mecanisme de protecție precum oricare altă minoritate națională din România.

Prin comparație cu situația românilor din Ucraina, unde există o serie de limitări și controverse legate în special de utilizarea limbii materne în școli sau în administrația publică, minoritatea ucraineană din România are un cadru legal mult mai favorabil, cu garanții clare de reprezentare politică, educație în limba maternă și susținere culturală.

Acest pachet de drepturi și libertăți se înscrie în politica mai largă a României privind protecția minorităților naționale, România fiind semnatară a Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale (Consiliul Europei) și a altor tratate internaționale care vizează drepturile omului și drepturile minorităților.

În România, organizațiile religioase ale minorității ucrainene funcționează în cadrul legislativ general aplicabil tuturor cultelor și asociațiilor religioase, potrivind legislației privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Principiul de bază este că fiecare cult sau comunitate religioasă recunoscută are autonomie în organizarea internă, în numirea ierarhiei și în administrarea bunurilor, beneficiind totodată de sprijin din partea statului conform statutului legal.

Cele mai multe parohii ortodoxe ucrainene funcționează în cadrul Vicariatului Ortodox Ucrainean (uneori menționat ca „Vicariatul Ortodox Ucrainean din România”), aflat sub jurisdicția canonică a Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Vicariatul are un statut special, recunoscut de BOR, ceea ce înseamnă că are propriile structuri administrative (episcopi-vicari, protopopiate, parohii) și oficiază slujbele în limba ucraineană, păstrând însă comuniunea cu Patriarhia Română.

Reprezentanții vicariatului participă la diferite evenimente bisericești și colaborează cu autoritățile statului și cu organizații culturale ucrainene pentru promovarea limbii și tradițiilor religioase ucrainene.

Există și credincioși greco-catolici de etnie ucraineană în România, care, în funcție de istoricul local și de tradițiile liturgice, fie se află sub îngrijirea directă a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), fie țin legătura cu ierarhia Bisericii Greco-Catolice Ucrainene (UGCC).

În România există un Vicariat Greco-Catolic Ucrainean, care are drept de organizare internă și folosește limba ucraineană în celebrarea slujbelor. Și acest vicariat e recunoscut de stat, prin afilierea sa la Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), care este cult legal în România și una din bisericile istorice românești.

Comunitatea ucraineană cuprinde și membri aparținând altor confesiuni protestante ori neoprotestante, toate acestea funcționând în funcție de statusul de cult recunoscut sau de asociație religioasă. Acolo unde există un număr suficient de credincioși de limbă ucraineană, se pot organiza servicii religioase, activități pastorale și catehetice în limba maternă, cu respectarea prevederilor legale.

Bisericile și cultele recunoscute beneficiază de susținere financiară din partea statului (alocări bugetare proporționale cu numărul credincioșilor și cu nevoile de cult), scutiri de impozite pentru clădirile de cult și alte facilități prevăzute de lege. Comunitatea etnică ucraineană primește sume importante din partea bugetului național, dar și din bugetele localităților unde există etnici ucraineni.

Autonomia administrativă și libertatea de a folosi limba ucraineană în serviciile religioase sunt pe deplin garantate. Spre deosebire de alte state în care minoritățile au dificultăți în exercitarea liberă a cultului, în România legislația favorizează existența și manifestarea confesională a comunității ucrainene, inclusiv prin promovarea tradițiilor religioase proprii.

Adesea, viața religioasă a etnicilor ucraineni este strâns legată de activitățile culturale organizate de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) sau de alte asociații etno-culturale. Sărbătorile religioase și festivalurile tradiționale întăresc coeziunea comunității și contribuie la conservarea limbii și a obiceiurilor. Există o bună colaborare, în mod tradițional, între parohii, școli cu predare în limba ucraineană și alte instituții locale (primării, case de cultură etc.).

Această autonomie și recunoaștere oficială le permite să-și conserve limba liturgică, să-și păstreze tradițiile și să beneficieze de drepturi și facilități similare celorlalte confesiuni din România.

La rândul său, minoritatea română din Ucraina se confruntă de ani buni cu o serie de provocări și dificultăți, multe dintre ele intensificate în urma adoptării unor legi privind limba de stat și educația. Printre principalele probleme semnalate în mod frecvent se numără restricțiile privind utilizarea limbii materne în educație. Acum câțiva ani, Ucraina a adoptat o nouă legislație care impune utilizarea treptată a limbii ucrainene ca principală limbă de predare în școli. În practică, acest lucru a dus la reducerea posibilităților de a studia integral în limba română, în special la nivel gimnazial și liceal.

Mai târziu, Legea privind Învățământul Secundar (2020) și Legea privind Limba de Stat (2019) au consolidat și mai mult statutul limbii ucrainene în școli, lăsând un rol marginal limbilor minorităților.

Noua legislație lingvistică impune folosirea predominantă a limbii ucrainene în instituțiile publice, mass-media și relația cu autoritățile. În localitățile cu populație românească semnificativă (în special în regiunea Cernăuți, dar și în regiunile Odesa și Transcarpatia), există temeri că folosirea limbii române va fi sever restricționată, cu efecte negative asupra identității culturale.

În anumite zone, mai ales în regiunea Odesa, autoritățile ucrainene au clasat, până recent, unii etnici români drept „moldoveni” – iar această fragmentare etnică poate slăbi coeziunea comunității și reduce capacitatea lor de a-și negocia drepturile în mod unitar. Acest neadevăr istoric a fost respins în urma solicitării repetate ale autorităților de la București.

Pentru recunoașterea drepturilor culturale, un statut etnic clar și unitar e esențial. Lipsa unor date statistice fidele cu privire la numărul real al vorbitorilor de română complică negocierile pentru păstrarea școlilor și finanțarea media în limba română.

Deși unele organizații culturale românești și politicieni de etnie română își desfășoară activitatea în regiunea Cernăuți și în alte zone locuite de români, nu există un mecanism similar cu cel din România (reprezentare parlamentară garantată) care să le asigure un loc direct în legislativul ucrainean. Astfel, interesele minorității române sunt de multe ori marginalizate sau subordonate altor negocieri politice la nivel central. Resursele și licențele pentru canalele de comunicare în limba română sunt limitate, iar emisiunile TV/radio în română au un spațiu restrâns.

Publicațiile scrise în limba română se confruntă cu dificultăți financiare și cu o piață redusă, fiind și ele afectate de noua legislație lingvistică, care favorizează difuzarea și finanțarea produselor media în limba ucraineană.

Conflictul din estul Ucrainei și contextul geopolitic complică suplimentar situația minorităților, statul fiind mai preocupat de consolidarea identității naționale ucrainene.

În acest climat, aspirațiile minorităților naționale pentru recunoașterea drepturilor lingvistice și culturale riscă să fie percepute drept „secesioniste” sau „anti-statale”. În unele cercuri politice și media, există retorici care sugerează că menținerea învățământului în limba română ar fi un impediment pentru integrarea în societatea ucraineană.

Această percepție poate duce la discriminare, la presiune socială asupra profesorilor, părinților și organizațiilor culturale care încearcă să mențină limba română în școli și în comunitate.

Pe fondul tensiunilor politice și al reformelor interne din Ucraina, există îngrijorarea că identitatea culturală și lingvistică românească va fi din ce în ce mai diluată, în ciuda angajamentelor internaționale ale Ucrainei în domeniul protecției minorităților naționale.

O altă problemă spinoasă în relațiile dintre România, R. Moldova și Ucraina este situația precară a minorității ucraineană din R. Moldova, mai ales din regiunea aflată sub ocupație militară rusă.

De exemplu, poziția minorității ucrainene din Republica Moldova față de invazia Rusiei în Ucraina nu este una monolitică, existând diferite  opinii în funcție de regiune, generație și expunere la diferite canale media.

După declanșarea invaziei, în Moldova au sosit sute de mii de refugiați ucraineni, iar o parte a rămas pe teritoriul Republicii Moldova, peste 120 de mii. Comunitatea ucraineană locală s-a implicat activ în sprijinul acestora, fie prin organizații civile, fie prin voluntariat la punctele de frontieră și în centrele de refugiați.

O parte din Liderii comunității ucrainene din Moldova au participat la campanii umanitare și au transmis public mesaje de condamnare a agresiunii ruse, subliniind nevoia de ajutor și de menținere a stabilității regionale.

În Republica Moldova există mai multe asociații sau ONG-uri care reprezintă interesele minorității ucrainene. Majoritatea au condamnat public invazia, subliniind impactul negativ asupra relațiilor de familie, culturale și economice dintre Moldova și Ucraina.

Reprezentanții acestor asociații au mulțumit societății din R. Moldova pentru ospitalitatea arătată refugiaților ucraineni și au exprimat susținere pentru integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei.

În regiunea nordică a R. Moldova, dar și în zona transnistreană, care nu se află sub controlul direct al Chișinăului, există și o comunitate ucraineană semnificativă care este expusă narativelor și propagandei ruse, iar opinia publică poate fi diferită față de cea din restul Republicii Moldova.

Ca și în cazul altor minorități sau chiar al majorității moldovene, consumul de media rusească (televiziune, rețele sociale) influențeazî percepțiile despre conflict. Totuși, interacțiunea directă cu refugiații și informațiile locale contracarează tot mai mult narațiunile propagandistice.

Accesul la canale independente sau ucrainene (inclusiv rețele online) a crescut, iar transmisiunile live de pe front, relatările rudelor sau prietenilor din Ucraina au contribuit la înțelegerea realității conflictului și la formarea unei atitudini critice față de agresiunea Moscovei.

Comunitatea ucraineană din R. Moldova este folosită în calitate de carne de tun în războiul hibrid declanșat de Moscova, așa cum este folosită și o parte din comunitatea etnică românească din Ucraina.

Doar printr-o mai bună colaborare dintre Ucraina, R. Moldova și România poate fi oprită această agresiune, iar garantarea unor drepturi europene pentru etnicii români din Ucraina va cimenta relațiile bune dintre București și Kiev, dar și ale acestei comunități cu autoritățile de la Kiev.