Iulian Chifu // Ucraina: Război de epuizare sau de distrugere?
Evoluția războiului de agresiune, pe scară largă, pe termen lung al Rusiei în Ucraina ar trebui să îngrijoreze tot mai mult. Pentru că perspectiva unei evoluții mai puțin faste ar trebui să facă statele din flancul Estic al NATO, cel puțin să se pregătească de perspectiva unui război, pentru care oricum au nevoie de câțiva ani buni. Câteva zeci de șefi ai Apărării și miniștri ai Apărării din statele occidentale s-au pronunțat deja privind termenii momentului în care un asemenea război cu statele NATO ar fi probabil, intervalul variind între 6 luni-2 ani, cel mai pesimist și 7-8 ani cel mai optimist. Pe de altă parte, merită analizate ultimele pseudo-propuneri de pace ale lui Putin, în fapt o nouă cerere de capitulare a Ucrainei, dar și perspectivele de evoluție ale războiului, inclusiv prin prisma viitoarei formule privind accederea Ucrainei la NATO din declarația finală a summitului de la Washington, 8-9 iulie, care va asigura sau nu o descurajare credibilă sau va menține ambiguitatea unei posibilități de pace prin cedare la constrângerile Rusiei.
Război de extenuare sau război de distrugere?
Ceea ce Rusia și-a dorit să fie un blitz-krieg, război fulger care să impună Occidentului faptul împlinit al ocupării estului Ucrainei și schimbării regimului de la Kiev, s-a dovedit rapid o gafă de proporții în evaluare a rezilienței și noilor capabilități militare ale Ucrainei. Pentru că aceasta a probat că are toate intangibilele de război pentru a-i asigura forța de a rezista Rusiei, luptând într-un adevărat război de independență față de Rusia și apărându-și însăși dreptul la existență, contestat de către Putin în repetatele sale exegeze istoriciste, preluate de întreaga propagandă de la Kremlin.
Apoi războiul s-a transformat într-un război de uzură. A început să mănânce resurse, capabilități militare, armamente și muniție, dar în primul rând oameni. Nivelul pierderilor ruse a depășit jumătate de milion dintre care probabil peste 150.000 sunt morți, restul incapacitați și incapabili de a reveni în război sau la orice altă activitate. Asta în Rusia, deși nici Ucraina nu stă foarte bine aici: deși are mult mai multă grijă de forțele sale, episoadele de atac au avut o rată mare de pierderi, față de secvențele majoritare în apărare în care a pierdut într-o proporție de 1:7 până la 1:13 din proprii militari în raport cu piederile ruse.
Dar încăpățânarea lui Putin și nevoia unei poziții puternice de negociere cu Occidentul a făcut ca Rusia să accepte costurile și să treacă la o economie de război, cu susținerea cu circa o treime din PIB a efortului militar, în desconsiderarea și defavoarea propriilor cetățeni, aplicând și mobilizări criptice, sub radar, sub forma atragerii de profesioniști, semnării contractelor de voluntariat și înregimentării pușcăriașilor. Perspectiva trecerii la o mobilizare totală este greu de evitat în viitorul apropiat, și ar reprezenta un salt major față de formulele de mercenariat cultivate până în prezent, inclusiv după acordul de apărare cu Coreea de Nord.
Pe de altă parte, atât Ucraina cât și Rusia migrează spre noi forme de război în plin secol 21: Ucraina marșează tot mai mult pe un război de exenuare împotriva Rusiei, cu incursiuni masive în liniile de aprovizionare, logistice, țintele militare legitime și depozitele de carburanți și muniție din spatele frontului. Pregătindu-se, poate, chiar de perspectiva războiului de gherilă, pentru care a încercat câteva episoade cu trupele opoziției ruse și în zonele ocupate din Ucraina. Războiul de extenuare al Rusiei și atacurile pe teritoriul propriu aduce mai întâi războiul direct la ușa fiecărui rus, făcându-l conștient că nu este vorba despre o luptă desfășurată undeva, departe, străină și care nu-l afectează. Apoi lovește dirct capabilitățile militare și logistice ruse pentru efortul de război. În același timp, Rusia desfășoară un război de distrugere, scopul inițial fiind alungarea civililor nu numai din zonele de război, dar și din Hakov sau din orașele situate mult în spatele frontului, apoi crearea unor valuri de migrație care să afecteze Occidentul la nivel politic și în susținerea pentru război.
Mai nou, Rusia montează un adevărat război de distrugere vizând cu precădere aprovizionarea cu energie electrică și servicii ale populației, și asta până la constituirea unei apărări anti-aeriene pe baza livrărilor și transferurilor de sisteme Patriot și alte sisteme către Ucraina respectiv până când avioanele F16 livrate vor începe serviciul, cu piloții pregătiți în Occident. Perspectiva refacerii sistemului de producție energetică și reziliența în fața întreruperilor de curent înregistrate și în trecut arată clar faptul că Ucraina poate face față invaziei anul acesta, care se anunță anul Rusiei, și întâmpină noul an 2025 cu perspective bune de a prelua inițiativa, mai ales în contextul producției de vehicole de luptă în Rusia și a ratei distrugerii acestora pe front, dar și situația din depozitele armatei ruse arată apariția unui deficit major la mijlocul anului viitor.
Constrângerea pentru acceptarea unei capitulări impuse sub haina unei păci neclare
De aceea nu este întâmplătoare o anumită forțare a victoriei cât mai rapidă, o ruptură a frontului, avansuri susținute pe anumite regiuni sau chiar încercarea prăbușirii în domino a apărării ucrainene până la Nipru. Desigur suntem departe de asemenea realizări ale armatei ruse, și nici deficitul de forțe pregătite nu amenință o asemenea evoluție în viitorul apropiat, în Ucraina, sau un asemenea scenariu are o relevanță redusă și posibilitate mică de realizare. Pe acest fond au și apărut propunerile de pace ale lui Putin – cu valoare de întrebuințare în subminarea summitului de pace de la Geneva. Dar și afirmațiile unor generali potrivit cărora războiul urmează să se încheie până la sfârșitul anului. Chiar și alegerile americane din noiembrie ar putea fi o zonă de așteptare rusă, dacă ele vor fi câștigate de către Donald Trump, care va schimba, așa cum a anunțat, politica de sprijin față de Ucraina.
Desigur, nu s-a pus problema ca ofertele de pace să fie unele reale. Nici nu ar putea fi, având în vedere că definiția victoriei pentru cele două părți este în perfecta opoziție, incompatibilitate, și fără spații comune, unde s-ar putea construi. Referirea lui Putin și Lavrov la presupuse cvasi-acorduri sau aproape-acorduri invocate că s-ar fi derulat în 2022 la Ankara sunt contestate de partea ucraineană, care nu a achiesat niciodată la altceva decât o cumpărare de timp până la preluarea controlului în defensivă, imediat după 24 februarie.
În plus, nivelul de neîncredere între părți, proiectele lui Putin privind ocuparea și distrugerea Ucrainei, inclusiv nerecunoașterea statalității și identității, fac ca perspectivele păcii să fie cvasi-nule. Nici măcar o încetare a focului nu e acceptabilă odată ce ar oferi Rusiei posibilitatea de reînarmare și reluare a operațiunilor agresive. Iar definirea recentă a lui Putin dată războiului din Ucraina, în cadrul discuției cu ziariștii la revenirea din Vietnam, arată că portretizarea drept război existențial, care ar pune sub semnul întrebării statalitatea rusă e nu numai o formulă propagandistică pentru atragerea sprijinului intern, ci chiar o conștientizare a eșecului de a redeveni Mare Putere dacă nu reușește refacerea neo-imperială a Rusiei Mari, istorice, în care Ucraina joacă rolul fundamental.
Și proiectul de pace propus nu este numai o capitulare a Ucrainei (și a Occidentului împins să accepte lumea bazată pe forță și impunerea voinței prin constrângere și război), ci chiar o inadecvare totală a Rusiei la realitățile de astăzi: mai întâi Putin cere “recunoașterea realităților de pe teren”, adică anexarea Crimeii și a celor 4 regiuni pe care Rusia nici nu le ocupă pe deplin, renunțarea Ucrainei la aderarea la NATO și noi condiții suplimentare – pe care Rusia nu le dezvăluie dacă se apropie de planul maximal de preluare a regiunilor de frontieră Harkov, Sumî și Odesa, blocarea ieșirii la mare, schimbarea de regim la Kiev și reintroducerea limbii ruse și culturii și istoriei ruse în locul celei ucrainene sau chiar mai mult, ocuparea deplină a Ucrainei și alipirea sa fie la statul comun Rusia-Belarus, fie direct înglobarea în Imperiul rus reconstruit.
Evident că propunerile ruse sunt un non-starter. Nu cred că și-au imaginat vreodată Putin și acoliții săi că vor avea câștig de cauză cu ele. Pe de altă parte, e posibil ca să se desfășoare și alte categorii de negocieri bilaterale: Rusia a cerut consultări pe teme de securitate, pe dimensiune nucleară, dar care să conțină obligatoriu și tema Ucrainei. Și chiar dacă Washingtonul a anunțat că nu se va negocia Ucraina fără Ucraina, e sigur că pe canalele diplomației secrete pot apărea elemente de negociere reală pe alte baze decât cele evocate, cu formule de stopare a conflictului și garanții de blocare a unei reveniri prea curârd a războiului în prim plan, în timp ce Rusia încearcă să marcheze cât poate mai mult din câștigurile dobândite începând cu 2014, măcar Crimeea și ceva prin Donbas să rămână la Rusia.
Pod spre NATO sau drum ireversibil către statutul de membru pentru Ucraina
Perspectiva unor negocieri necesare, sau măcar perspectiva de a lăsa spațiu acestor negocieri în viitor exclude o temă de primă importanță pentru Ucraina și pentru statele din flancul Estic al NATO: apartenența Ucrainei la Alianță. De la summitul NATO de la București, în 2008, când formula a fost perspectiva Ucrainei(și a Georgiei atuci) de a deveni membre ale NATO, fără a acorda Membership Action Plan(MAP) către cele două state, deschiderea pentru aderarea Ucrainei la NATO s-a extins între statele membre ca și acceptabilitatea formulelor mai angajante și mai curajoase.
Mai întâi s-a constatat faptul că Ucraina nu mai are nevoie de MAP, deoarece a realizat interoperabilitatea capabilităților militare direct prin război și lucrează integrat cu statele aliate, pe baza regulamentelor, criteriilor și procedurilor acestora. Apoi s-a încercat varianta unei asumări ireversibile a drumului spre Alianță. În fine, disputa a rămas la un eventual pod către Alianță pe care Ucraina să-l realizeze prin acordurile de securitate semnate cu statele membre ale NATO și terțe alte state.
SUA și Germania par să fie statele care au propus formularea privind Podul către statutul de membru al NATO. Dar asta trebuie să aibă un conținut, și aici lucrurile sunt împărțite. Într-un caz se notează perspectiva invitării Ucrainei în Alianță la summitul NATO de la Washington, dar care va intra în vigoare nu imediat ce statele membre vor considera că e posibil un asemenea pas, ca la Vilnius, fără termen, ci în momentul încheierii războiului. Desigur, nici această formulare nu e un termen în sine, iar formularea ar putea îndemna Rusia să nu încheie niciodată războiul sau statele membre care sunt reticente să nu considere această condiție realizată până la un eventual acord de pace, adică o nouă amânare sine die.
Secretarul de stat Antony Blinken susține că “la summitul de la Washington, vor fi adoptați pași concreți pentru a aduce Ucraina mai aproape de NATO și să asigurăm că există un pod spre statutul de membru, un pod care e puternic și clar”. Deci cuvântul “ireversibil” ar lipsi în această formulă a declarației finale, deși negocierile sunt în curs și pot apărea elemente de creativitate noi, care să acopere nevoia atât a Ucrainei de progres cât și a NATO de consens.
Și nu ar fi vorba aici doar de reticența Ungariei, care își maximizează profiturile pas cu pas în relația cu Ucraina pentru a obține cât mai mult pentru fiecare concesie. Există și rezerve îndreptățite sau măcar aparent legitime ale unor state membre care consideră că Ucraina mai are de implementat un număr de reforme democratice, legate de statul de drept și combaterea corupției, pentru a nu lăsa un stat înarmat de către Occident cu mai toate categoriile de arme, pregătit și antrenat să nu fie sub controlul civil și cu reforme democratice care să garanteze perspectiva funcționării sale. Desigur, majoritatea statelor din flancul estic, Marea Britanie sau noii aliați nordici susțin varianta invitării imediate a Ucrainei ca membru deplin al Alianței.
Și acordul de securitate al Statelor Unite cu Ucraina, semnat recent, în mai, în marja reuniunii G7 din Italia, menționează în acordul de apărare pe 10 ani faptul că acesta este “un pod către perspectiva eventuală a Ucrainei de a deveni stat membru al Alianței Nord-Atlantice”, deci nici aici nu apare perspectiva ireversibilă a drumului spre statutul de membru, ca să nu mai vorbim despre susținerea directă a apartenenței Kievului la Alianță. Summitul NATO se anunță unul dificil, cu temele cele mai sensibile pe masă, în perspectiva de a fi negociate de către șefii de stat și de guvern membri în Consiliul Nord-Atlantic al celor 31.
