Iulian Chifu // Responsabilitate și realism: pregătirea pentru cele mai rele scenarii
Pesimismul și veștile rele sunt caracteristicile secolului 21 în care suntem. Iar dacă oamenii obișnuiți au înclinația să-și trăiască viața cu preocupările curente, iar oamenii de stat responsabili să evite panica, fenomenele negative, neîncrederea în instituții sau pesimismul care reduce consumul și investițiile devastând economia, analiștii și planificatorii strategici trebuie să se ocupe de toate posibilele evoluții negative ale societății, statului și a lumii de mâine. Nu înseamnă că sunt foarte fericiți. Dar responsabilitatea vine și cu scenariile negative, cu planificarea și pregătirea pentru cazurile cu probabilitate redusă, dar cu un impact major pentru populație. Și nu poate fi mai dificil la nivel strategic decât să convingi un decident să investească în ceva care ar putea să nu fie util niciodată sau succesorul succesorului său să fie cel care ar putea profita de prevederea și investiția făcută la timp în securitate și apărare.
Lumea în turbulență vine doar cu vești proaste
Mai întâi, vedem peste tot turbulențe care au alunecat în războaie, care escaladează, în loc să meargă spre negocieri, soluții sau compromis. Ba mai mult, acestea se extind, cu riscul intrării într-un război total între beligeranți. Și dacă luăm caracteristicile rivalității dintre democrații și autocrații, dintre statele ce respectă lumea bazată pe reguli și cele revizioniste, frustrate, revanșarde, care contestă ordinea mondială, dorind să o schimbe, eventual prin revoluție sau război, furtuna perfectă a suprapunerii tuturor conflictelor regionale și potențării lor este un fapt cu probabilitate extrem de redusă dar, totuși, un fapt posibil, care nu poate fi respins a priori drept imposibilitate.
Caracteristicile fundamentale încep cu reapariția războiului ca instrument de politică externă sau de satisfacere a unor niveluri de ambiție exagerate a unor lideri autocrați la nivel mondial. Războiul a revenit și în Europa, odată ce Rusia a optat pentru războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung din Ucraina, având drept obiectiv menținerea lui Putin la putere, reconstruirea statutului neo-imperial al Rusiei și salvarea, eventual recâștigarea poziției de Mare Putere și prezența la masa dezbaterii guvernanței globale din viitor, în plin secol 21.
Rusia a considerat că granița spiritualizată care despărțea, în Estul Europei, granițele NATO/UE și ale Occidentului de Rusia, nu se justifică, că pierde pas cu pas influență și control în spațiul post-sovietic, prin atractivitatea noilor state independente către securitate și prosperitatea occidentală, așa că a distrus această noua Fulda gap trecând la o frontieră întărită cât mai departe de propriul teritoriu. Acum se află la linia de demarcație din Ucraina, dar nu este stabilizată și Putin și-ar dori-o mutată măcar pe Prut și la Gurile Dunării, cu o Ucraină rămasă fără ieșire la mare și sub controlul și influența Moscovei. Dar Rusia nu se va opri aici sau numai la Ucraina: va merge mai departe! Deja câteva duzini de șefi ai Apărării, miniștri ai Apărării, șeful Comitetului Militar al NATO și noul comisar pentru Apărare al UE au anunțat că trebuie să ne pregătim de război cu Rusia în 2-5 ani, în variantă pesimistă, 5-7-8 în cea optimistă.
Apoi au revenit în prim plan politicile de putere – utilizarea forței pe scară largă, a amenințării cu forța, a demonstrațiilor de forță și chiar a războiului – în paralel cu reapariția politicilor de Mare Putere – negocieri între „cei mari” pe seama statelor mai mici, a intereselor, teritoriului lor, exportul costurilor de natură economică, politică sau militară de la marii actori aflați în confruntare către cei mai mici, situați la periferie sau în proximitatea lor, sau pe spațiile aflate în dispută. Cele două caracteristici vin în contextul unei perspective de confruntare între Marii Actori, care revine în premieră după cel de-al Doilea Război Mondial.
Dar poate cea mai importantă și mai nouă evoluție o reprezintă turbulențele majore în Politica de Alianțe. Și nu mă refer aici la construirea unor formule alternative de Alianțe contradictorii – G7, NATO/UE, OECD, Comunitatea democrațiilor versus BRICS, China-Rusia-Iran-Coreea de Nord, Sudul Global. Nu suntem în formula alianțelor antagonice ale celor două Războaie Mondiale. Ci mult mai nuanțat și mai subtil, cu angajamente de alianță care se pot relativiza – vezi și dezbaterea despre articolul 5 sau umbrela nucleară americană în varianta Trump, cu taxarea/plata cerută celor ce beneficiază de ea – sau cu actori care preferă să profite de avantajele ambelor componente/ organizații/blocuri, din rațiuni economice pragmatice – Turcia, statele petroliere arabe, democrații precum Brazilia sau Africa de Sud. Relativizarea sau ambiguizarea politicilor de alianțe diluează garanții de securitate și hibridizează perspectivele dezbaterilor despre prieteni versus dușmani.
Importanța scenariilor catastrofale și ireversibile, cu probabilitate redusă
Turbulențele majore ale lumii de astăzi vin cu o accentuare a scenariilor negative și o creștere a probabilităților scenariilor de tip black swan -lebădă neagră, a evenimentelor rare, dar cu impact major. Și atunci când avem de a face cu consecințe și impact de tip catastrofal sau ireversibil, planificatorii strategici trebuie să ia în considerare și să planifice, să aloce resurse pentru a contracara un asemenea potențial scenariu cu probabilitate redusă. În relația dintre costuri și consecințe, lucrurile se schimbă dramatic, odată ce nu pot fi finanțate doar protecția și prevenirea în cadrul amenințărilor potențiale pentru care am bani sau care sunt înregistrate cu probabilitate relevantă.
Abordarea îndreptată spre consecințe a fost introdusă după 11 septembrie și vorbește despre alocarea unei componente pentru posibile evenimente rare cu impact major. Astfel, la început s-a lucrat cu regula lui 1%, ignorându-se amenințările cu probabilitate sub 1% să aibă loc. Ulterior, evoluțiile au arătat că impactul nu poate fi ignorat și, oricât de mică probabilitate avem ca un scenariu să se întâmple, trebuie planificat dacă avem de a face cu consecințe catastrofale sau ireversibile.
În momentul de față, cele mai probabile scenarii de această factură cuprind evenimente care trebuie tratate cu maximă atenție în spațiul public. Dar pentru a avea o idee despre cum arată asemenea scenarii, putem vorbi despre un set de scenarii și evoluții care au ieșit din plaja evenimentelor rare și au intrat în cele cu probabilitate relevantă și de discontinuitate, deci intră automat în această sferă a planificării obligatorii. Dintre ele, iată, apariția celui de-al șaselea val extremist – precedentul a fost terorismul internațional Daesh/Stat Islamic – care se leagă de evoluțiile din Gaza și Liban, respectiv explozia și confuzia între terorism și cauza palestiniană, precum și nerecunoașterea statului Israel de către Hamas și Hezbollah.
După atacul terorist din 7 octombrie, acțiunea din Gaza cu multiplele sale efecte secundare – datorate inclusiv ascunderii centrelor de comandă și control, depozitelor și fabricilor de armamente printre clădiri, în scoli și spitale, și a folosirii propriei populații drept scuturi umane – a dus la foarte multe victime civile nevinovate și la o explozie de comunicare și război informațional care a cuprins întreaga lume, permițând radicalizare și deschidere spre recrutare în spații occidentale și din lumea întreagă. Această perspectivă este pe deplin îngrijorătoare și devine un scenariu de discontinuitate relativ probabil astăzi.
Și aici, cele mai importante evoluții de această factură – ieșite din spațiul scenariilor tip lebădă neagră și devenite scenarii de discontinuitate probabile - sunt cele din spațiul securității societale: atacurile, ambiguizarea și faliile interne/dezbaterile despre identitate; lipsa sau accentuarea rupturilor din coeziunea societală; dispariția intangibilelor care produc voința de a lupta, motivația de a-ți apăra țara, teritoriul, semenii, capacitatea de mobilizare, patriotismul; falii și probleme majore în reziliența societală, date cu precădere de neîncrederea în lidership și instituții, critica unei calități tot mai slabe a clasei politice; subminarea și dinamitarea elitei, de la dilematică la demitizare și relativizare, la marginalizare și excludere populistă, subminare și aneantizare, nerecunoașterea realizărilor, atac la demnitate individuală și colectivă.
Acestora li se adaugă ceea ce Condoleezza Rice numea noii cavaleri ai Apocalipsei democrației, efecte secundare și dezvoltări aberante în lumea democratică: populism, izolaționism, nativism/naționalism, protecționism. Toate patru își au explicații inclusiv obiective – diferitele costuri și nemulțumiri percepute ale globalizării, dezinformare și fake news-uri prin social media, dirijarea resorturilor și canalizarea energiilor contestatare spre acțiuni distructive – dar majoritatea sunt pe deplin subiective și trădează lipsa de educație și capacitatea redusă de a lupta cu efectele secundare ale tehnologiilor și războaielor informaționale. Societățile rămân cel mai simplu de dezbinat și fragmentat, dar și cel mai simplu de coagulat și dirijat prin enunțarea unor teme de contestare și protest.
Cinci soluții pentru România
Nu există un panaceu al nici unui beteșug al societății sau al lumii, așa cum nu există, cu atât mai puțin, în materie de securitate. Dar trebuie să fii serios și să-ți rezolvi problemele de apărare și descurajare credibilă, ceea ce înseamnă resursă umană, refacerea contractului social cu zona militară și de securitate, atractivitatea funcției militare; apoi achiziția de capabilități, producția în țară de muniție și principalele armamente; reconstruirea industriei de apărare și absorbția la nivelul pregătirii a strategiilor desprinse din primul război de secol 21, cel de agresiune al Rusiei în Ucraina. În plus, am desprins cinci teme de reflecție și considerare, care sunt absolut obligatorii astăzi pentru România.
New forward defense – există astăzi o întreagă dezbatere vizând apărarea avansată/înaintată în fața teritoriului național, în zonă maritimă sau în spațiul statelor vecine care achiesează procedeul. Nu este acceptabilă politic, ba mai mult, nici intercepția unor proiectile sau drone de orice fel în afara teritoriului național nu este acceptată la nivelul SUA și al NATO. Dar îndeplinirea obiectivului privind faptul ca nici un centimetru din teritoriul aliat să nu cadă în mâinile inamicului creează necesitatea definirii ca element de descurajare al intervenției în fața teritoriului național/aliat. În cazul României, e nevoie de o strategie de intervenție maritimă solidă și descurajare credibilă în zona economică exclusivă, cel puțin.
Marea Strategie a României – experiența din ultimul timp a demonstrat faptul că este nevoie de o Mare Strategie a României, liniile directoare majore, convenite prin consens național, privind strategiile ce exced durata de un mandat parlamentar sau prezidențial. Există o maturitate și o experiență suficiente ca să știm care sunt pilonii centrali și marile teme ale securității naționale, așa cum ne știm slăbiciunile, deci nu trebuie să treacă primul mandat prezidențial următor fără a avea acest document care marchează atât predictibilitate, cât și constanța intereselor României pe termen lung și permit investițiile de natură strategică în securitate și apărare.
Strategia de Securitate a României – am încheiat un ciclu de 35 de ani de la Revoluție, am reușit o creștere nemaipomenită a nivelului de trai, cu un nivel de 80% din media europeană actuală a puterii de cumpărare, cu bunăstare și securitate. Este motivul ca fantomele trecutului să nu ne mai urmărească și să intrăm în rând cu lumea, adoptând Strategia Națională de Securitate cu numele său profesionist în locul documentului similar dar supus confuziilor prin numele de Strategie Națională de Apărare a Țării. Pudibonderia trebuie lăsată în urmă, iar maturitatea să permită adoptarea unei legi a Securității naționale, organică și care să menționeze atribuția președintelui de a elabora această strategie și de a o prezenta Parlamentului într-o perioadă de 6 luni de la preluarea mandatului, cu prevederi general-obligatorii pentru toate instituțiile din domeniul politicii externe, de securitate și apărare, pe perioada unui mandat prezidențial.
Consiliul Național de Securitate – Președintele României are rolul executiv în materie de politică externă, securitate și apărare. Constituția României prevede aceste atribuții, dar Președintele și CSAT nu dețin organismul executiv prin care să realizeze acestea. E nevoie de transformarea OII și a Comunității de informații, cu aportul MAE și MApN, într-un Consiliu Național de Securitate după model american, capabil să facă evaluările integrate și să prezinte evaluări și opțiuni alternative președintelui și CSAT. Cu atât mai mult în vremuri de turbulență internațională. Absența unui asemenea instrument este de neconceput.
Starea de vigilență – Armata română și conceptele teoretice generale marchează două situații cu relevanță inclusiv juridică: starea de pace și starea de război. Am văzut din întreaga dezbatere privind dronele că, în momente de turbulență și război la frontiere, aceste două elemente nu sunt suficiente. Având un vecin aflat în război, ar trebui să introducem starea de vigilență drept concept intermediar care să determine declanșarea procedurilor și evoluțiilor spre pregătirea de starea de război, deci să înceapă acțiunile de creștere a Armatei, numerică și ca pregătire, de reverificare și aducere la zi a conținutului depozitelor și relansarea producției militare de serie mare, reașezarea țării de la industrie de apărare spre industrie de război.
Aceste transformări nu se întâmplă peste noapte, reclamă ani întregi, iar perspectiva unui război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung reclamă un timp de pregătire și reașezare pe care nu-l are nici un actor confruntat cu izbucnirea războiului în vecinătate, care ar putea ajunge la frontierele sale și l-ar putea afecta. Nu putem aștepta ca să avem un inamic potențial pe Prut și la Gurile Dunării pentru a începe pregătirea direct pentru starea de război. Deja va fi prea târziu. Această dinamică trebuie bine gândită, planificată și lansată la timp.
Idei novatoare emergente, în atenție
Desigur, toată lumea trage cu ochiul și învață din războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, dar și din toate celelalte conflicte la nivel mondial, din ideile novatoare care se vehiculează sau se aplică în secolul 21 în domeniul militar-strategic. Există un centru de excelență al NATO în materie în Polonia, dar fiecare stat își are propriile informații, există schimb bilateral de bune practici, schimb de informații la nivel aliat, lecții învățate din război și învățăminte trase din greșeli. Dar spațiul este mult mai larg, iar strategiile evoluează zi de zi.
Între cele mai interesante idei novatoare de relativă ultimă oră - oricum de evaluat ca eficiență și costuri, aport de securitate și fezabilitate - se numără în primul rând războiul de tuneluri. Pentru o regiune complexă și plată, fără veleități geografice importante, fără forme de relief care să avantajeze construirea apărării eficiente, bazată pe atribute fizice, războiul de tuneluri poate fi o parte dintr-o soluție mai complexă. Mai ales că avem experiențe: Taiwanul, Coreea de Sud și Israelul sunt deținătorii celor mai vaste experiențe în această privință și avem de unde învăța. O experiență care ar putea fi una interesantă, dacă nu salvatoare, pentru Republica Moldova, de exemplu.
Interceptarea lanțurilor de furnizori în materie de elemente strategice s-a dovedit a fi un excelent element ofensiv și a revelat vulnerabilități importante. Israelul a reușit interceptarea unui asemenea lanț și introducerea unor arme deosebit de eficiente, care au eliminat atât comunicațiile, cât și circa 1500 de conducători de nivel superior și mediu ai Hezbollah. Punem deoparte elementele de evaluare strictă a respectării dreptului internațional, dar acest tip de acțiune ne învață atât nevoia de a securitiza propriile lanțuri strategice de furnituri, cât și pregătirea și identificarea unor modalități de infiltrare, disrupere sau compromitere, dacă nu de dinamitare a acestor lanțuri ale potențialilor adversari, cu avantaje strategice deosebite atât timp cât nu sunt implicate ținte aleatorii sau civile secundare.
În fine, dar nu în ultimul rând, poate ar fi timpul să revenim și la lecțiile pregătirii moderne a teritoriului pentru Apărare. Desigur nu ne întoarcem la al Doilea Război Mondial – chiar dacă componenta de adăposturi anti-aeriene și de depozite de produse strategice este necesar a fi revizuită. Dar celelalte componente ale constituirii unei apărări și descurajări credibile sunt necesare. Cu cât o facem mai bine și demonstrăm că suntem pregătiți, cu atât e mai sigur că nu vom ajunge vreodată ca cineva să ne atace sau să fie nevoie să purtăm un război pe teritoriul național. Acesta este un deziderat atât legitim, responsabil, cât și fezabil pentru orice conducere viitoare a statului român.
