Iulian Chifu // Război sau pace în Ucraina. Rolul UE

Președintele american aplică modelul pe care l-a patentat, al negocierilor în forță, printr-o înțelegere secretă(chiar Donald Trump a anunțat miercuri că are o înțelegere cu Rusia deja) și impunerea soluției părții considerată mai slabe, pe baza argumentului forței – nu are nici o carte, Rusia câștigă pe teren – nici acesta susținut pe deplin de fapt și împrumutând din retorica și propaganda rusă. Totuși dacă planul era inacceptabil din start, demersul are meritul de a fi deblocat negocierile, ar fi împins către căutarea unei soluții inclusiv pe baze inedite, fie că ele vor fi administrate mai departe de către europeni(să vedem cât asumă UE din această responsabilitate), fie că ele se transformă în negocieri directe ruso-ucrainene- acolo unde există rezerva Kievului pentru încetarea de facto a focului și a forcingului de a cuceri tot mai mult teritoriu, pentru a marca elemente de reconstrucție a încrederii.

Urma negocierilor de afaceri în propunerea Trump, cu câștig terț și dividende pentru mediator

Președintele american Donald Trump este un personaj, fără nici un dubiu. Cu caracteristicile de personalitate marcantă, cu histrionismul asociat, dar și cu simțul afacerilor care l-au adus la statutul de multimiliardar pe dimensiune imobiliară. Și cu simțul omului de afaceri care e sătul de blocaje și răspunsuri de nu se poate, sugrumat de birocrație, avize și blocaje, și mai ales cu un prim mandat în care voința sa, asumată a fi cea a votanților săi majoritari în SUA, nu a putut fi aplicată pe deplin.

Desigur, lăsând nuanțele democrației de o parte și echilibrul puterilor în stat, comparația cu alți lideri ai statelor mari și puternice – Rusia, China – i s-a părut defavorabilă. Asta nu face neapărat din președintele american un autoritarist sau admirator al dictatorilor, nu în mod automat. Dar o urmă de gust amar tot a rămas omului neobișnuit cu afacerile internaționale complexe și consumatoare de timp. Totuși punctul relevant care i-a atras atenția este unul logic și realist, cel al blocajelor prelungite și inexplicabile în conflicte eterne, dar și cu componenta mai degrabă mercantilă, la nivelul marilor treburi și conflicte internaționale și simțul omului de afaceri care vede oportunități și posibile avantaje în orice situație.

Așa a abordat președintele Statelor Unite conflictul din Ucraina, pe care nu l-a declarat niciodată război de agresiune al Rusiei în Ucraina, chiar dacă există documente clare în primul său mandat privind îmbrățișarea acordurilor generale și pozițiile lumii bazată pe reguli, inclusiv în privința Crimeii. Iar succesiunea la tratate și acorduri nu se discută juridic nici în contextul revizuirii relațiilor internaționale. Totuși inventivitatea omului de afaceri și de acțiune, la adăpostul reconfigurării relațiilor internaționale, a permis larghețea și din punctul acesta de vedere. Nu spunem că este bine, dar președintelui SUA i s-a acordat un spațiu larg de manevră pentru a realiza obiectivele abordate poate aduc o plus valoare unor teme încremenite în poziții canonice inflexibile, care au împins stabilitatea în stagnare.

Așa ar trebui lecturat anunțul electoral și promisiunea că va rezolva conflictul din Ucraina în 24 de ore. Orice evaluare rațională plasa promisiunea în spațiul afirmațiilor categorice și comunicării de campanie, nicidecum în spațiul idealurilor realizabile. Mai ales că erau cunoscute pozițiile antagonice ale celor două părți, în cadrul războiului de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina: Rusia își dorea o Ucraină mică, controlată printr-un guvern păpușă, dependentă, fără ieșire la mare, un Belarus 2, iar Ucraina restabilirea suveranității și integrității teritoriale în granițele recunoscute internațional și garantate la Budapesta, la momentul intrării în Tratatul de Neproliferare nucleară și renunțarea la armele nucleare ale Uniunii Sovietice moștenite pe propriul teritoriu.

După săptămâni de discuții separate, am avut pe masă un crochiu cu linii generale ale unui acord, cel mai probabil convenit cu Moscova, pe care să se discute cu ucrainenii și europenii. Chiar dacă a fost acceptat 90% de către Kiev iar componenta cheie privind recunoașterea cedării Crimeii a fost respinsă, proiectul de o pagină în 7 puncte a oferit un cadru și bază de negociere utilizabilă ulterior. Iar umbra omului de afaceri a putut fi găsită nu numai în acordul vizând metalele rare, ci și în cel relativ la propunerea ca centrala nuclearo-electrică Zaporoje, cea mai mare din lume, să revină Ucrainei, dar să fie administrată de către Statele Unite, care să dea energie electrică și în Ucraina, și în Rusia, respectiv Crimeea, de partea celaltă a Niprului. Mediatorul trebuia să aibă și el un câștig din întreaga afacere, chiar și sub formă de success fee.

Pasarea responsabilității către europeni: asumarea contribuției americane la tranziție

Statele Unite au jucat din nou cartea negocierii în forță, câteodată și cu forța: a lansat un adevărat ultimatum solicitând părților – dar cu impact în special la Kiev și în capitalele europene – să semneze acordul pentru că este propunerea cea mai bună, dar și mai important, ultima. Dacă nu există un acord rapid, Donald Trump și administrația sa se retragă, cu riscul de a transmite imaginea supăratului pe sat care-și ia jucăriile și pleacă. Firește, realitatea finală nu este tocmai aceasta. Dar ideea păcii ca obiectiv absolut poate fi una salutară și un ideal aspirațional pentru componente specializate din societatea civilă, niciodată pentru administrații și guverne obligate să exercite puterea în stat în orice condiții, că sunt sau nu convenabile, pentru că țara și lumea trebuie să meargă înainte și nimeni nu așteaptă.

Aici Donald Trump a văzut că socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg, cum zice o vorbă românească, iar teoria negocierilor și târgurilor în afaceri nu prea ține în relațiile internaționale și nu se potrivește cu realitatea societăților în război. Este dificultatea cunoscută a încheierii războiului cu multe victime care crează dureri de cap de la nivel teoretic la formulele acceptabile politic și tehnic pentru marii jucători internaționali ca și pentru organizațiile multinaționale specializate. Iar pasarea temei către europeni pentru că e războiul lor, sau oricum se află la porțile Europei, este, de asemenea un fapt discutabil dar posibil, dacă oferă o ieșire onorabilă din clinciul promisiunilor nerealiste care să poată fi decontat în percepția publică a votantului american. Am dorit, am cheltuit timp și resurse, am încercat, nu se poate, nu vor. Pasarea vinei către jucătorii de pe scenă e cea mai simplă formulă de ieșire și evitarea asumării eșecului probabil.

Totuși europenii moștenesc ceva din eforturile administrației Trump, cu bune și rele: propunerea de pe masă permite un număr de avansuri și cedări din partea rusă care ar putea fi un pas înainte. Cum Rusia lui Putin nu poate nici să oprească războiul, nici să-l continue, dar are nevoie de o pauză, ar putea fi un pas înainte măcar spre negocierea unui acord de încetare a focului. Propunerea actuală arată un nivel de moderare a nivelului de ambiție: mai întâi acordul se semnează cu “regimul de la Kiev”, deci nu mai e pus în dubiu; apoi nu mai pretinde alegeri anticipate și schimbarea de regim pro-rus, așa-numita “denazificare”, și nici elemente privind dimensiunea apărării ucrainene nu mai apar în liniile mari discutate de partea americană.

Recunoașterea de facto a ocupației este discutabilă, fără menționarea agresiunii, dar ea reflectă un fapt. Ridicarea sancțiunilor, parțială, firește, e parte a unor pertractări convenite sau de convenit la semnarea acordului. Garanțiile privind faptul că Ucraina nu va fi primită în NATO și acceptarea de către Rusia a intrării Ucrainei în UE sunt teme acceptabile, în cea mai mare măsură, și la Kiev, în funcție de formulările propuse. Problema cea mai spinoasă este recunoașterea anexării Crimeii, cu implicații majore, iar acestea nu schimbă fundamental acceptabilitatea europeană sau ucraineană nici prin tolerarea formulelor de reasigurare și trupe – cele două discuții vizând trupele de monitorizare în format tipic războaielor înghețate, cu Rusia, Ucraina și o terță parte non-NATO acceptabilă părților și trupele de reasigurare majoritar europene, sau formate din “europeni și non-europeni”, forțe care ar urma să intervină la orice tentative sau amenințări directe de rupere a încetării focului și continuare a agresiunii împotriva Ucrainei.

Desigur, preluarea unei asemenea sarcini nu va fi ușoară, dar administrația Trump a fost deschizătoare de drumuri. Atât timp cât Statele Unite consimt să continue să furnizeze principalele elemente care lipsesc azi europenilor – transport aerian, alimentare în zbor, apărare anti-aeriană anti-balistică, intelligence în teatru, sateliți – cel puțin în perioada de tranziție până ce UE va avea aceste capabilități, asumarea de responsabilitate este fezabilă. Cam în aceeași măsură trebuie să gândească și Bruxellesul, forțat acum să crească substanțial cheltuielile bugetare într-o structură militară coerentă și integrată care să reprezinte pilonul european al NATO mai degrabă decât o armată europeană în sine, care ar fi un pas azi și pe termen scurt și mediu complet inacceptabil unui număr mare de state.

Acordul nu poate fi decât consensual, cu avantaje corecte și acceptabile pentru ambele părți

Două sunt cu adevărat problemele acordului propus de SUA. Că e acord de pace nu e o problemă, chiar dacă lipsește încrederea părților și era bună prefața și timpul de acțiune pentru un acord de încetare a focului, care să probeze seriozitatea și respectul pentru actul semnat. Dar tema recunoașterii anexării Crimeii, a oricărei felii de teriroriu, este complet inacceptabilă. Oricărui stat, nu numai Ucrainei. Și asta trebuia cunoscut. E o monedă de schimb pe care nimeni nu o poate deconta intern. Nu mai spunem că, de fapt, nici nu există posibilitatea renunțării la teritoriu în dreptul internațional, nefiind vorba despre o trasare de frontiere sau schimb de teritoriu marginal lângă linia de demarcație – vezi cazul recent parafat cu Valea Fergana în Asia Centrală.

În egală măsură, tema garanțiilor de securitate stârnește probleme în ambele tabere: Rusia nu dorește o integrare a Ucrainei, fie și numai de facto, în structuri politico-militare occidentale, deci prezența militară pe teren ar fi marcat un pas spre apropierea NATO de granițele Rusiei, un pseudo-argument folosit excesiv de către Rusia în propaganda internă și internațională(altfel propunerea a fost o idee europeană foarte bună, subtilă și relevantă). Pe de altă parte, absența garanțiilor a făcut problematică validitatea acordului din punctul de vedere al ucrainenilor, dar și din punctul de vedere al tuturor europenilor și a celor care apără încă lumea bazată pe reguli. Trebuie să existe descurajarea credibilă, solidă, deci o forță de reasigurare care să intervină imediat dacă încetarea focului este încălcată, așa cum ar fi fost utilă o prevedere care să asigure primirea automată în NATO a Ucrainei dacă Rusia repornește războiul, legată de acceptarea prevederii vizând garanția că NATO nu va primi Ucraina.

Astfel, un acord este valabil dacă părțile, în deplina cunoștiință a opțiunilor manifestate deschis și liber, consimt să accepte și să semneze un acord. Orice acord sub presiune poate fi atacat prin invocarea vicierii de consimțământ care atrage nulitatea sa absolută. Deci presiunile asupra Ucrainei, nu mai spun idei chisnovatice ale unora care gândeau acordul semnat pe linie ruso-americană, fără ucraineni, sunt neavenite pentru că afectează seriozitatea demersului și legalitatea acordului. Și, pe aceeași direcție, trebuie reluată ideea “păcii juste și durabile” în Ucraina, nicidecum a surogatelor “pace comprehensivă și durabilă”, sau “pace prelungită și durabilă”. Pacea justă și durabilă este conceptul originar fundamental care contează și care reflectă angajamentul de a nu schimba situația de pace în război sau de a relativiza prin alterarea rapoartelor de monitorizare, sau și mai mult, tolerarea încălcărilor mici pentru a evita încălcările majore, așa cum arată experiența din Gaza, 7 octombrie 2023.

Tema e cu atât mai relevantă cu cât acordul, sub orice formă s-ar semna el, reprezintă moșternirea lui Volodimir Zelenski, că va mai sta un mandat sau nu. Și oricine ar fi președintele Ucrainei, ar avea aceeași problemă, de a nu rămâne în istorie drept un trădător sau vânzător al națiunii sale. Prentru cel care a preferat arme, nu un zbor în afara Ucrainei atunci când Kievul era sub asalt, la 24-25 februarie 2022, o asemenea variantă este cu atât mai puțin acceptabilă. Deci propunerea trebuie să respecte și suspiciunile, și rezervele, și sensibilitățile ambelor părți, așa cum trebuie să fie și acceptabilă juridic și politic. Pacea justă și durabilă nu este un moft, este prima garanție pentru ambele părți.

Europenii sunt, virtual, mult mai sofisticați, mai atenți și nuanțați în privința Rusiei. Au și experiențe trecute, au și contraexemple și lecții învățate în modul cel mai dureros cu putință. Și au și avantajul de a se fi așezat de partea Ucrainei de la început, apărând dreptul internațional, nicidecum Ucraina de dragul Ucrainei, victima agresiunii internaționale, statul care pătimește, în care mor civili nevinovați, fără legătură cu războiul, adânc în teritoriul ucrainean și departe de linia frontului, linia de contact. Iar europenii oricum trebuiau să fie la masă dacă de la ei se așteaptă să dea forțele de reasigurare, așa cum sunt și mai îndreptățiți pentru că securitatea Ucrainei este parte a securității continentului european.

Securitatea Ucrainei și apărarea Europei: interdependențe și interese comune

Este în interesul Europei, în sens larg, să fie parte a negocierilor și parte a soluției pentru pacea în Ucraina. Iar acest lucru să nu afecteze principiile și valorile fundamentale europene, lumea bazată pe reguli. Doar participarea directă poate fi o garanție că temele responsabilității și a plății pentru agresiune nu trec ignorate. Chiar în perioada negocierilor Paris-Londra au avut loc descrierile crochiului Tribunalului Internațional pentru condamnarea agresiunii, o infracțiune internațională a statelor sancționată de Carta ONU și de numeroase tratate dar nepedepsită de nimeni, fără costuri și sancțiuni reale conforme dreptului internațional,

Interesul european este și mai vast și ține de însăși securitatea europeană. E interesul Europei de a asigura apărarea integrată a UE plus Ucraina, a Europei complete plus Ucraina. Motivația este clară, ține de faptul că azi Ucraina apără Europa în Estul său, în războiul împotriva Rusiei, așa cum lecțiile învățate din acest război de secol 21 ajută enorm întreaga Europă. Ca și armele, adaptabilitatea și voința de luptă a Ucrainei, dar chiar și forțele care au fost pregătite prin acest război sunt valoare adăugată și argument serios de descurajare împotriva Rusiei. Așa cum e relevantă pentru Europa atragerea aliaților non-europeni, realizată prin menținerea coaliției de voință cât mai largă.

Apoi prin poziția sa și postura pe care o îmbrățișează, Europa poate să fie totodată și apărătorul consecvent al lumii bazate pe reguli – pentru că lumea nu a murit odată cu contestarea modului său de organizare și funcționare pe bază de putere, regulile există și dăinuie prin acțiunea, legitimitatea și aplicarea lor consecventă, nu numai prin schimbare. Iar conservarea combinată cu transformarea și adaptarea dau formule de reașezare și reconfigurare a sistemului internațional altul decât revoluția, ruptura și anularea regulilor convenite pe baza aplicării principiului forței, a politicilor de putere – utilizarea instrumentului militar în politica externă – și a politicilor de Mare Putere – tentația sferelor de influență și interese privilegiate sau a Marilor Târguri pe seama statelor mai mici.

Așa se mai realizează două deziderate fundamentale ale Europei, care se împreunează cu dorința de a asuma rol geopolitic și componenta militară și strategică relevantă: apărarea valorilor europene și proiectul Europei cu 500 mln locuitori. Apărarea valorilor europene se realizează și prin apărarea lumii bazate pe reguli, și prin asumarea drepturilor omului, și a libertății în comunitate – limitată de libertățile celorlalți, de unde consecința neabsolutizării dreptului de expresie și responsabilitatea cuvântului rostit și difuzat prin social media, dar și evitarea fetișizării ideii de alegeri, care a adus comunismul în această parte de lume. Apoi al doilea pas este o formulă de integrare creativă a europenilor extra sau necomunitari, dar și a Ucrainei și Turciei într-o formulă de piață comună și cu reguli flexibile și care îi întărește pe toți participanții.

Soluții, capcane și non-soluții în Ucraina

De unde vine, totuși, dificultatea privind o soluție definitivă în Ucraina, un acord de pace? În primul rând de la război: un stat a agresat militar un alt stat. Fără motive, fără provocări, încălcând fundamental dreptul internațional. De aceea o discuție privind teritoriile ocupate, în orice formulă, ridică problema precedentului, a unei reluări ulterioare a ofensivei – varianta stop and go – și mai ales a statutului acestor teritorii ocupate: o eventuală recunoaștere a controlului nu antrenează nici un drept al statului ocupant, nici nu validează modul în care a acaparat teritorii. Raptul teritorial trebuie, prin orice mijloc, descurajat, așa cum este el, de dreptul internațional. Și de acțiunea convenită post-agresiune.

De aceea în războaiele înghețate, cu iz inter-etnic și religios, pe alocuri, dar cu notă imperială în substrat, Rusia însăși a exersat, încă din anii 90, inventivitatea discutării temelor statutului special internațional pentru regiunile ocupate ilegal de un stat fost unional pe teritoriul celuilalt. Experiențele nu sunt tocmai bune: fie perpetuarea conflictelor și osificarea separatismului – vezi Transnistria, în fază de reversibilitate astăzi, fie pseudo-statalismului sau anexarea de facto – Abhazia și Osetia de Sud – și avem un singur caz în care, prin forță, prin relocarea minorității etnice, s-a reintegrat statul în limitele frontierelor recunoscute internațional – conflictul din Nagorno-Karabakh. Dar în toate cazurile există experiențe nefaste.

De asemenea, lecțiile învățate din perioada post-sovietică a Rusiei ne arată faptul că tema statutului special vine și cu o ingerință în suveranitatea statului, tentația veto-ului rus pentru alegerile de securitate și prosperitate și pentru viitorul statului și a dorinței sale de a se alătura organizațiilor multinaționale. Veto-ul rus în privința perspectivelor Ucrainei este inacceptabil, așa cum formule de condiționare prin secesiune a nerespectării comandamentelor de la Moscova sunt, din nou, de nepermis. Iar falsul este evident în motivațiile ruse pentru a explica războiul de agresiune pe baza pretinsului neo-nazism al regimului de la Kiev și oprimarea minorității ruse prin abordarea temelor ucrainizării și respingerea menținerii soft-power-ului rus și al neo-imperialismului promovat de la Kremlin.

Aceasta ar fi o soluție proastă, inacceptabilă: acordarea către Rusia a unei formule de veto asupra Ucrainei, a devenirii sale, eventual prin acord, care să însemne veto pentru viitorul și suveranitatea Ucrainei la pachet. Așa cum poate însemna și blocarea intrării în UE pe baza lipsei integrității teritoriale sau a capacității de a aplica angajamentele europene pe teritoriile ocupate, o altă formă de condiționare. Așa cum mai poate fi dreptul de secesiune în cazul intrării Ucrainei în UE pentru regiunile ocupate, cu statut special. Aceste experiențe au fast trăite deja și nu pot fi repetate.

Președintele Vladimir Putin a propus recent chiar negocieri bilaterale ruso-ucrainene pentru acordul de pace. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a contra-propus începerea cu pasul unu, cel al unui acord de încetare a focului care să fie respectat. Retragerea eventuală din negocieri a președintelui Trump și pasarea către europeni a subiectului ar fi de bun augur fie pentru a contura negocierea cu un intermediar acceptabil, accesibil și binevoitor, de asemenea interesat de rezultat, europenii, fie pentru a modera și sprijini negocierea bilaterală eventuală și construcția încrederii. Câtă se va mai putea recupera.

‍