Iulian Chifu // Rachetele cu rază medie de acțiune au revenit în Europa
Rachetele cu rază medie de acțiune revin în Europa din 2026, la 40 de ani de la Tratatul Forțelor Intermediare în Europa (INF, din 1987). Summitul NATO de la Washington a stabilit amplasarea acestor rachete în Germania pentru descurajarea credibilă a Rusiei, după lansarea războiului de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung împotriva Ucrainei. În același timp, Franța, Germania, Italia și Polonia au semnat acordul European Long-range Strike Approach (ELSA), de construire a rachetelor europene cu rază medie. În plus, Marea Britanie și Germania au semnat la 24 iulie acordul de cooperare în domeniul apărării care include angajamentul ca cele două state împreună cu alți parteneri să creeze capabilități cu rază lungă de acțiune. Capacitatea de lovire a inamicului în adâncime, la distanță și în profunzime față de linia frontului, s-a dovedit critică în apărarea Ucrainei, și este utilă inclusiv pentru descurajarea credibilă a Rusiei și acorduri de control a armamentelor în viitor. Iar Europa a constatat că Rusia are deja peste 500 de asemenea rachete pe tărâm european în timp ce statele europene și aliate în NATO nici una.
Rachetele cu rază medie de acțiune și rolul lor în echilibrul de forțe
Deciziile luate la summitul NATO, la 10 iulie, privind transferul de rachete din Statele Unite în Germania, precum și acordul semnat de patru state, Franța, Germania, Italia și Polonia, la 12 iulie, privind racheta cu rază medie europeană, de 1000-1400 km, la propunerea Franței, ca și celălalt proiect concurent anunțat la 24 iulie, prin acordul germano-britanic, sunt bazate pe necesități strategice majore ale Europei. Acestea decurg în primul rând din lecțiile învățate din războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, în al doilea rând din atacurile Rusiei în Ucraina făcute cu asemenea tipuri de rachete pe care Rusia le are în Europa iar statele europene nu le dețin, în al treilea rând din noua strategie a războiului de secol 21 care vizează distrugerea resurselor, rezervelor și armamentelor plasate în adâncime, departe de linia frontului, așa cum se petrece cu atacurile Ucrainei cu drone în Rusia.
Rolul principal este apărarea și descurajarea, nicidecum angajarea în confruntări militare ofensive sau de ocupare a teritoriului altui stat. Toate proiectele europene vizează arme convenționale, rachete care nu au dublă utilizare – convențională și nucleară – și pe care Occidentul nu le-a mai produs din 2011. În plus, o asemenea dotare permite angajarea Rusiei de pe poziții corecte pentru a obține o nouă formulă de control al armamentelor de această factură, după ce acordul forțelor cu rază medie de acțiune în Europa, INF, încheiat în 1987, a fost denunțat în 2019. Atunci retragerea aliaților a fost provocată după încălcarea sa de către Rusia, care și în fața probelor concrete inclusiv din exerciții și teste pe care le-a făcut și care erau monitorizate și documentate, a refuzat să revină în cadrul controlului armamentelor stabilit spre finalul Războiului Rece. Din contra, astăzi Rusia deține un arsenal important de asemenea rachete, peste 500, majoritatea cu dublă utilizare, convențională și nucleară, pe care le utilizează masiv în atacurile sale din Ucraina în ultimii doi ani și jumătate de război, în timp ce aliații europeni ai NATO nu dețin nici o rachetă sol-sol, doar capacități de a trage din aer și de pe mare, de unde dificultățile de constituire a echilibrului strategic și descurajării credibile.
Proiectul germano-american, aplicabil din 2026, introduce trei tipuri de rachete: rachete de croazieră Tomahawk, cu rază de 2500 km, amplasate în Vestul Germaniei, rachete balistice SM6(Standard Missile), varianta 1B ajungând la 1600 km, și rachete hipersonice cu rază lungă(LRHW) Dark Eagle, cu bătaie prezumată de 3000 km. Acum cea mai mare rază de acțiune a unei rachete sol-sol din dotarea NATO este celebra ATACMS(Army Tactical Missile System) care face furori în Ucraina, cu acțiune la distanță de 300 km. SM6 și Dark Eagle zboară cu viteze de 5 ori viteza sunetului și au capacitate de manevrare în apropierea țintei, fiind foarte greu de atins, în timp ce Dark Eagle poate ajunge chiar să atingă viteze de 17 ori viteza sunetului, fiind practic imposibil de doborât. Sunt destinate țintelor foarte bine protejate, care au nevoie de o capacitate de penetrare foarte mare pentru a fi atinse, ținte de mare valoare care justifică utilizarea unei rachete atât de precise și atât de costisitoare.
Tomahawk este o rachetă de croazieră, zboară cu viteze sub cea a sunetului, dar la altitudine foarte joasă, sub radarul inamic, evitând apărarea anti-aeriană, fiind și cea mai ieftină dintre cele trei. Cele trei tipuri de rachete care fac obiectul acordului de transfer au caracteristici complementare și traiectorii diferite, pot fi lansate de pe lansatoare mobile ieftine care pot fi transferate cu aeronave Boeing C-17A Globmaster III, aeronave standard de transport americane, și sunt mult mai puțin vulnerabile decât navele sau avioanele la sol care asigură astăzi alternativele aliate. Cele trei categorii urmează să fie „desfășurate episodic” începând din 2026, fiind capabile să transporte numai încărcătură explozibilă convențională. Nici o legătură cu desfășurarea în 1983 a rachetelor cu rază medie Pershing II sau rachetelor sol-sol BGM-190G Gryphon cu care este comparată actuala decizie a NATO de amplasare a rachetelor americane în Germania. Diferența este, însă, înalta precizie a armelor transferate. Potrivit noilor specificații, regiunea Kaliningrad și Belarusul sunt în raza de lovire a noilor rachete, dar aproape nici un colț din teritoriul Rusiei nu intră sub această arie de lovire.
Arsenalul Rusiei de rachete cu rază medie și lungă
În contrapartidă, putem vorbi despre lipsa completă de echilibru în materie în ceea ce privește Rusia, favorizată de lipsa structurilor de control INF și care nu s-a oprit după încălcarea originară a tratatului care a obligat într-un final SUA să se retragă din Tratatul devenit caduc. Rachetele cu rază medie revin în Europa și din partea Occidentului în premieră, dar o formulă de control ar putea reactiva un acord nou mai soft care să vizeze limitele acestui tip de rachete cel puțin pe cele cu capabilități de transport a încărcăturilor nucleare. Astfel, Moscova deține racheta de croazieră SSC-8, cea care a dus, de altfel, la încălcarea acordul INF, în 2019, apoi deține rachete balistice iraniene Zolfaghar, circa 400 de bucăți, și rachete balistice nord-coreene KN-23, circa 50 de bucăți, cu care a tras ultima salvă sâmbătă spre duminică noaptea în Kiev, potrivit resturilor găsite de către autoritățile ucrainene.
De asemenea, din 2024, Rusia trage cu rachete de croazieră hipersonice Zirkon (inițial destinate lansării de pe mare, acum lansate de la sol) din care deține până într-o sută, și mai deține 100 de rachete balistice versiunea Iskander SS-26, utilizate pe scară largă împotriva Ucrainei. În total, Rusia deține cel puțin 500 de rachete sol-sol cu rază medie de acțiune, în timp ce NATO nu are nici una, în acest moment. La nivelul producției, dimensiunea capacității Rusiei este relativ redusă comparativ cu gradul de utilizare, în principal din cauza sancțiunilor, dar și a forței de muncă redusă de convocările și mobilizările ascunse și forțate ale personalului companiilor care le produc, dar și a unei alte părți importante dintre tehnicieni și specialiști care au părăsit Rusia imediat după începutul războiului, de frica de a nu fi mobilizați și trimiși în război în mașina de tocat carne din Ucraina.
Racheta SSC-8 care a dobândit rază de acțiune ce depășește limitele impuse de Tratatul Forțelor Intermediare în Europa – INF, numită și 9M729, a fost ascunsă de către Putin, apoi a făcut obiectul respingerii acuzațiilor de către Rusia. Vorbim despre racheta clasificată NATO ca Novator 9M728 (RS-SSC-7 Southpaw) care a fost utilizată extensiv în Ucraina începând din 2022, acolo unde a fost testată și varianta 9M729 din aceeași familie, cu rază de acțiune mult mai mare, ambele fiind rachete cu dublă utilizare, cu încărcătură convențională și nucleară. Vorbim despre rachete cu rază de acțiune între 500 și 5500 km.
În discursul său nervos din 28 iulie, în care a criticat perspectiva desfășurării rachetelor cu rază medie în Germania, Vladimir Putin a susținut că deține și alte categorii de sisteme cu lansare de la sol și rază de peste 500 km. Între acestea, varianta rachetei 3M22 Zirkon (RS-SS-N-33) Mach 5 a fost deja utilizată cu lansare de la sol, în Ucraina, după ce fusese proiectată la origine ca rachetă lansată de pe nave, din Marea Neagră și Marea Caspică – în Siria, în 2017, apoi în Ucraina, după 2022. O altă variantă a fost dezvoltată din racheta pentru sistemul de apărare de coastă K-300P Bastion-P (RS-SSC-5 Stooge) adaptată pentru lansare de la sol. Cât despre varianta rachetei cu rază scurtă 9K720 Iskander-M (RS-SS-26 Stone), ea a fost adaptată deja pentru distanțe de peste 600 km, fiind deja utilizată în Ucraina. În fine, Rusia a reluat și devoltarea rachetei originare cu rază medie și lansare la sol, RS-26 Rubezh, a cărei cercetare a fost reluată sub acoperire încă din 2017.
Delicatul balet al descurajării, controlului armamentelor, escaladării
Desigur, dotarea cu rachete cu rază medie de acțiune cu lansare la sol a Germaniei nu are în nici un caz scopul de a escalada vreo confruntare cu Rusia. Nici măcar de a încerca să egaleze capacitatea balistică și de croazieră rusă. Dar rachetele cu capacitate de țintire exactă ale Occidentului sunt mult mai valoroase strategic, fiind identificate nu rareori ca echivalente cu rachetele nucleare strategice prin capacitatea de lovire directă și precisă. În schimb, acest transfer, ca și formulele de producție proprie europene a acestui tip de armamente permit plasarea în postură superioară celei prezente pentru a crea instrumente potrivite apărării și descurajării Rusiei, împingerii spre formule de negociere și acorduri de control de pe poziții sensibil egale, o escaladare pentru a dezescalada, nicidecum pentru a copleși, a ataca sau a constrânge Rusia lui Putin sau a oricărui succesor al său.
Principalul scop al acestor rachete este înfrângerea sistemelor de tip A2AD, anti-access/area-denial – adică cele de negare a accesului și crearea unor bule inexpugnabile și intangibile inamicului - pe care și le-a creat Moscova pentru a-și proteja țintele de valoare și a bloca orice capacitate de a fi dislocată din asemenea poziții(vezi cazul Crimeii). Noile tehnologii și noile concepte ale Armatei și Războiului de secol 21 au permis eliminarea acestor instrumente exact prin rachetele balistice sau de croazieră, vezi hipersonice – în mod real, nu variantele rusești de improvizație. Mai mult, existența unor capabilități ale Rusiei de această factură pot determina blocarea desfășurării de trupe aliate sau aprovizionarea lor, cu precădere pe Flancul Estic, prin lovirea statelor individuale care să fie private de apărarea comună a NATO.
Europa nu s-ar putea apăra singură de atacurile aeriene cu rachete ale Rusiei, iar o protecție deplină pe care să o realizeze în viitor ar fi extrem de costisitoare. În schimb, dacă își dezvoltă/transferă rachete cu rază medie, poate folosi instrumentarul descurajării pentru a evita blocajele pe care le poate întâmpina astăzi. Desigur, echilibrul descurajării credibile reciproce este unul extrem de fragil, care se obține pe intervale de timp, dar și la distanță în timp ce depinde de achiziția, amplasarea și desfășurarea capabilităților militare în cauză. Primul scop este de a avea capacitatea să elimini aceste capabilități ale Rusiei de a lovi în adâncime și care te-ar bloca în desfășurarea apărării aliate. Rusia nu ar mai ataca dacă sistemele sale ar putea fi distruse sau forțate să se retragă la o distanță mai mare decât raza de acțiune a armelor aliate cu rază medie de acțiune. E o primă formă de descurajare.
A doua formă de descurajare credibilă este deținerea capacității de a distruge ținte de mare valoare în Rusia, în momente critice - precum centre de comandă și control mobile, lansatoare mobile de rachete balistice și de croazieră - fapt ce ar semnaliza, în delicatul balet al descurajării, că NATO are capacitatea de a bloca orice formulă de atac ulterior împotriva Alianței, odată începute ostilitățile de către Moscova. E o variantă credibilă și revizuită a distrugerii reciproc asigurate, varianta strategică a echilibrului teroriii și descurajării nucleare care a funcționat în timpul Războiului Rece, de data aceasta mutată la nivelul armelor strategice relevante din arsenalul convențional. Cu ceea ce deține astăzi NATO, cu bază de lansare navală și aeriană a rachetelor cu rază scurtă și medie, eficiența este limitată în fața noilor capabilități ale Rusiei. E o formulă de ATACMS dar cu rază medie, de această dată și capacitate de a lovi oriunde, în Rusia europeană.
Desigur, analiza de risc în Germania și dezbaterile în evoluție, lansate și de războiul informațional lansat de Rusia, sunt în plină desfășurare, după anunțul deciziei de transfer. Toată lumea privește cu reținere în Germania la posibila reacție a Rusiei și dacă nu cumva crește riscul la care se expune Germania acceptând acest rol și noile capabilități, dincolo de avantajul apărării și descurajării pe care le antrenează.
Este greu de susținut o asemenea argumentație odată ce Germania este considerată deja adversar, ca membru al Alianței, gazdă a bazelor și capabilităților americane și hub logistic pentru NATO. Nu este, deci, vorba despre o creștere substanțială a riscului. În plus, o variantă de cursă a înarmărilor este exclusă astăzi, cu Rusia în război și blocată de sancțiuni, cu producția limitată de rachete, în timp ce rachetele cu rază medie ce urmează a fi transferate nu vor singulariza Germania odată cu producția europeană – și amplasarea în statele partenere ELSA – și cu producția germano-britanică, ce interesează și alte state aliate. În plus, ambiguitatea privind tipul încărcăturii este doar o glumă și element de război informațional, Occidentul neavând variante purtătoare de focoase nucleare.
Războiul informațional și drobul de sare: și dacă sunt echipate cu arme nucleare?
De altfel, cea mai mare problemă a actualei formule de compensare a prezenței rachetelor cu rază medie rusești în zona europeană – cu dublă utilizare, nucleară și convențională – o reprezintă prietenii și partenerii Rusiei din interiorul Alianței și Europei și mai ales războiul informațional, care ar putea înfricoșa populația și să o sperie așa cum s-a întâmplat la amplasarea armelor nucleare americane în Europa, parte a umbrelei nucleare și apărării strategice. Un exemplu în spațiul convențional l-am avut cu toții în România atunci când s-a inaugurat baza de la Deveselu și multiplele acțiuni, fake-uri și dezinformări lansate de Rusia legate de această capabilitate cu 24 interceptoare, care au urmat.
Mai întâi, este un fapt – cunoscut de către Rusia, discutat și prezentat transparent, atunci când funcționau acordurile nucleare, inclusiv START, ultimul aflat în vigoare – că nici Franța, nici Marea Britanie, nici Statele Unite, statele aliate cu capabilități nucleare, nu produc rachete cu dublă utilizare încă din 2011. Cele care sunt destinate descurajării nucleare au caracteristici și linii de producție diferită decât cea destinată armamentului și încărcăturii convenționale, chiar și în privința armelor de înaltă precizie. Astfel, armele nucleare nu au nevoie, la dimensiunea încărcăturii și impactului unei asemenea arme, de înaltă precizie, așa cum o reclamă armele convenționale, utilizată pe scară largă și destinate să facă cât mai puține victime colaterale.
Apropierea și incertitudinea țintelor cresc presiunea asupra Rusiei lui Putin și o obligă nu să lanseze un atac nuclear față de un posibil atac cu asemenea rachete convenționale a NATO, declanșând un război nuclear sigur, ci să negocieze un tratat de control al armamentelor și să instituie formula de descurajare credibilă care să împiedice utilizarea acestor arme și a războiului, în forma sa actuală. Această variantă crează premize similare crizei rachetelor din 1962 de refacere a echilibrelor și controlului și, respectiv, evitarea războiului cu totul. În plus, nu se pune problema ca noul transfer preconizat pentru 2026 să afecteze capacitatea Rusiei de a se apăra, eliminând toate centrele de comandă și control, de lovire sau conducerea politică a sa, odată ce este vorba despre doar 4 sisteme cu câte două rachete hipersonice cu rază lungă LRHW. Numărul total de rachete depozitate și care asigură reîncărcarea este secret, dar prezumat suficient de mic, având în vedere costurile ridicate ale acestor rachete.
Operațiunile de război informațional, de influență și control reflexiv ale Rusiei sunt în plină desfășurare astăzi și vizând această decizie de amplasare a armamentului în Germania. Sunt utilizate modele și construcții mai vechi, deja funcționale, și mai ales purtători de mesaj din larga panoplie pe care o deține Rusia în Occident. Propaganda rusă specifică, destinată desfășurării de arme cu rază medie de acțiune în Europa este una falsă din start, comparând cu zestrea arsenalului cu utilizare dublă pe care îl are deja Rusia în materie. Narațiunile privind faptul că NATO pregătește războiul cu Rusia pentru a-și prezerva influența sau că NATO și-ar dori atacarea/ocuparea teritoriului Rusiei pentru cucerire sunt falsuri deja expuse public, Rusia lui Putin fiind singurul stat care a decanșat anexări teritoriale bazate pe revizionism după Războiul Rece, a anexat teritoriile unui stat vecin și a revendicat drepturi unilaterale în raport cu teritoriile statelor foste sovietice.
Astfel că riscul Germaniei este unul moderat, oricum incomparabil cu cel al inacțiunii Germaniei, a Europei și a NATO însuși în acest moment, pe dimensiunea rachetelor cu rază medie de acțiune. Iar perspectiva restrângerii dezvoltării acestui tip de arme și a negocierii unui tratat de control semnat până în 2026 ar putea fi de bun augur. Nu unul absolut, ca INF din 1987, ci unul mai soft, mai restrâns, care privește limitele numărului de arme de această factură amplasat și desfășurat în Europa, deopotrivă Europa de Est și Europa rusă la Vest de Ural.
Oricum presiunea creată de războiul informațional rus și de acțiunea prin intermediari și conserve direct în Germania asupra cancelarului Olaf Scholz este foarte mare. Potrivit celor mai recente sondaje de opinie, 49% dintre germani și nu mai puțin de 74% dintre germanii din Est – adepții Stângii și ai AfD - consideră că desfășurarea de rachete nu este corectă iar Rolf Mützenich, liderul parlamentarilor SPD, partidul Cancelarului, din Bundestag, camera inferioară a Parlamentului german, se opune acestei decizii, deși Parlamentul nu are nici o atribuție în acest tip de angajamente și decizii de securitate, pur executive. Totuși autoritățile germane au promis o dezbatere parlamentară majoră pe această temă la revenirea Parlamentului în sesiune, în luna septembrie, beneficiind de susținerea largă a partidelor coaliției și a CDU-CSU, principalul partid de opoziție.
