Iulian Chifu // Preliminarii pentru a câștiga pacea în Ucraina
Cele două texte ruse din decembrie 2021 repuneau în discuție securitatea la nivelul continentului european, obținută atunci când “Rusia era slabă”, și readucea în discuție inversarea trendului extinderii sistemelor democratice spre Vest și a infrastructurii de apărare și descurajare a NATO prin solicitarea de a reveni la sistemul dinaintea extinderii NATO și UE la nivelul lui 1997. În plus, Rusia cerea, nici mai mult, nici mai puțin, decât drept de veto pe toate chestiunile de securitate la nivel european. Cam ca în Războiul Rece.
Obiective maximale și ținta Flancul Estic al NATO
Poziția Rusiei nu s-a schimbat azi, din contra, abordările sale rămân maximaliste și prevăd pentru războiul din Ucraina aceeași situație a eliminării Ucrainei de la ieșirile la Marea Neagră, cu o Ucraină mică, încastrată în teritoriu și un guvern-păpușă pus de Putin la Kiev, plus dependențe totale după model Belarus. În plus, Rusia exercită un război hibrid tot mai vizibil, dar și o presiune în creștere pe flancul estic al NATO și posibilitatea lansării următoarei operațiuni direct în adâncimea teritoriului european. Pentru România, această evoluție ar însemna căderea Republicii Moldova, devenită nici măcar stat coordonat prin intermediari de Moscova, ci direct gubernie rusă, iar apărarea să se facă pe Prut și la Gurile Dunării.
Faptul că abordările Rusiei lui Putin sunt cele originare, de la începutul războiului, sunt confirmate la fiecare ieșire publică a lui Vladimir Putin, în susținerile ministrului său de Externe, Serghei Lavrov, sau în cele ale responsabililor cu securitatea națională, cu precădere Patrushev și Narîshkin. Nu îl punem aici pe tumultuosul Dmitri Medvedev, care și-a făcut un titlu de glorie din tirade explozive și extreme, belicoase și amenințătoare, folosind cel mai des amenințarea nucleară sau recursul, amintirea tuturor a faptului că Rusia are arma nucleară.
De asemenea, amenințarea privind perspectiva continuării războiului spre statele NATO se află în numeroase declarații, articole de analiză și referiri voalate sau indirecte, chiar dacă aici Serghei Lavrov afirmă explicit că Rusia nu vizează statele NATO, doar Ucraina, o amintire a zicalei despre Diavol a cărui principală, supremă păcăleală este să transmită oamenilor că el nu există. De partea cealaltă, avem o duzină de șefi ai apărării, miniștri ai apărării europeni și din state membre NATO, comandantul suprem aliat American din Europa - SACEUR, șeful Comittului Militar al NATO, comisarul pentru Apărare european și mulți, foarte mulți politicieni care afirmă că un război cu Rusia va interveni în 2-3-4 ani, la pesimiști, 5-7-8 ani la optimiști. Dar va veni.
De aceea trebuie să ne pregătim și dotăm armatele și să fim atât de puternici la nivel european, cu preponderență în flancul estic, încât să descurajăm credibil și să nu ajungem vreodată la război. Și tot de aceea, sprijinirea Ucrainei cât timp e nevoie, cu tot ceea ce avem – militar, armament, muniție, sprijin energetic, finaciar și bugetar – este obligatorie pentru a ține cât mai departe și cât mai mult timp efortul rus la distanță, undeva la linia de contact. Și tot așa trebuie să ne asigurăm foarte clar că orice încetare a focului este o stopare deplină a Rusiei, nu doar o pauză de reînarmare.
Rusia puternică sau Rusia slabă?
Desigur, argumentele referitoare la perspectiva de a avea un război al Rusiei cu NATO trec prin celebra dilemă cheie a dezbaterilor publice relative la Rusia: este Rusia puternică sau slabă? Mărturisesc că e o chestiune cu care m-am confruntat în toată perioada academică, la mai toate conferințele tematice și s-a dovedit o constantă în toate funcțiile publice în care m-am aflat. Și nu am scăpat nici astăzi de ea, cu toate categoriile de argumente pro și contra.
O susținere spune că Rusia nu are suflu și resursele să atace NATO, fiind îndiguită și înnămolită cu trupele sale în Ucraina. Că Rusia și-a distrus economia, a pierdut enorm de mulți militari și simplul fapt că a adus trupe coreene și tehnologie de proastă calitate – obuze din Coreea de Nord, ca și soldați, drone iraniene și subproduse electronice din China, ba mai nou și ceva zvonuri despre soldați – ar fi proba unei Rusii slabe. Argumentele sunt corecte atât timp cât vorbim despre situația economică a Rusiei lui Putin, inflație, prăbușire a pieței, epuizarea fondurilor de stabilizare sau incapacitatea de a produce material militar în măsura pierderilor din Ucraina, cu epuizarea în consecință a depozitelor de armament din cel de-al Doilea Război Mondial până la sfârșitul lui 2025.
Pe de altă parte, există și cealaltă categorie de argumente care vorbesc despre o Rusie puternică. Fără constrângeri de încredere în Putin, cu o populație controlată aproape complet și sub represiune de fiecare dată când contestă războiul sau, Doamne ferește, pe Putin. Fără opoziție, fără disidență, cu represalii interne și la distanță, pe teritoriul altor state, acolo unde acționează țintit pentru a-și elimina trădătorii, dezertorii sau opoziția în exil. Cu resurse suficiente, vânzări privilegiate prin flota din umbră / fantomă de petrol, și cu ocoliri ale sancțiunilor, beneficiind de sprijinul partenerilor din BRICS interesați de petrol ieftin chiar dacă la preț mai mare de limita impusă de occidentali.
Dreptatea este, firește, undeva la mijloc, dar, în cazul evaluării nostre, Rusia rămâne puternică. E vorba de timp: dacă are nevoie de 2-3 ani ca să se refacă și să-și refacă armata și stocurile, Rusia are deja o economie de război, școli patriotice și rezervele pentru armata de mâine, capacitatea de a investi în armată fără să se preocupe foarte mult de componenta socială destinată propriilor cetățeni, o propagandă majoră și, mai ales, anduranță, cantitate și voință de a lupta pe care vecinii săi occidentali europeni nu prea le mai au.
Pentru că, la dimensiunea derulării unui război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung, depozitele europenilor se golesc în ore sau cel mult zile, armatele sunt liliputane, în nici un caz capabile să ducă un război lung sau pe scară largă, rezervele nu există iar despre voința de a lupta… sondajele de opinie sunt extrem de clare. Iar asta face diferența, nu neapărat banii, economia sau pierderile de vieți omenești din armată. Nici un moment de slăbiciune ce poate fi, eventual, surmontat de o pauză tehnică din confruntare. Rusia are oricând forța să meargă mai departe și să treacă de primele zile ale unei confruntări în care va pierde. Atunci când se epuizează muniția și armamentele democraților europeni, fără aportul american.
Confuzie, necunoaștere sau rea-voință: Ucraina împinsă din nou în zona gri?
Dar, în afară de elementele cantitative, de pregătire și planificare pentru un război lung, plus industria de apărare necesară purtării unui asemenea tip de conflict, ca să nu vorbim și despre pregătirea psihologică a populației pentru că vine războiul și va trebui să fie pregătită să lupte, este foarte importantă și conceptualizarea. Iar aici Rusia e maestră în a amesteca, relativiza și interpreta lucrurile pentru a confunziona politicieni și deținători de poziții de decizie mai puțin pregătiți, mai puțin atenți la consiliere sau fără consilieri cunoscători.
Cea mai importantă temă este amestecarea planurilor sau integrarea temelor într-o singură formulă de negociere, confuzionarea celui din față și crearea nodurilor gordiene imposibil de desfăcut. Așa încearcă astăzi Rusia lui Putin să închidă războiul de agresiune al său în Ucraina într-o discuție mai largă, purtată cu tranzacționistul și impacientul Trump, în marea dispută strategică privind securitatea pe continentul European și Marele Târg pe care-l propun pe seama Europei. Sfere de influență, politică de putere și reîmpărțirea Europei sunt obiectivele acestui procedeu. Și niciodată o soluție pentru Ucraina, sau oricum una subordonată intereselor strategice în Europa, pe seama Ucrainei.
Pe de altă parte, greșelile de interpretare vin și de la confuzii de planuri și abordări: recursul la procesele clasice teoretice de negociere în conflict, de la Galtung și precedentele ONU încoace, afectează gândirea coerentă privind Ucraina. Nu mai vorbim astăzi despre o zonă gri sau un proxy al rușilor, lesne de inclus în formate mixte, de negociat și sub imperiul Rusiei lui Putin, ci vorbim despre un stat care a pășit deja în Occident, este sprijinit de NATO, UE și toate democrațiile.
Astfel, Ucraina negociază astăzi integrarea în UE și la ultimul summit NATO, declarația finală a summitului de la Washington 2024 menționează - ca și toate proprunerile de planuri de pace din zona Trump - forțe de menținere a păcii europene/occidentale, apartenența la Occident a părții neocupate și, chiar dacă se vorbește și de amânarea aderării la NATO ca element de negociere, asigură garanții de securitate pentru Ucraina și acorduri bilaterale de securitate cu mai toate statele occidentale pentru ca, imediat după încetarea confruntării actuale, aceste garanții să prevină și să intervină dacă s-ar relua războiul - aceeași formulare ca la garanțiile de securitate din declarația comună G7 de la Vilnius.
De aici devine inacceptabilă abordarea clasică a unor analiști sau chiar politicieni care discută despre plasarea misiunii de pace sau de monitorizare a încetării focului din Ucraina pe seama ONU(sau OSCE), având în vedere precedentele de blocare/încetare a misiunilor prin veto-ul rus. Parcă revenim la conflictele înghețate gestionate de Rusia ca agresor, mediator și dând și principala componentă de forțe de menținere a păcii. Sau unii ne vorbesc despre forțe de menținere a păcii care să aibă componentă „caucaziană sau din Sudul Global” (vezi declarațiile generalului Robert Brieger, austriac de origine, șeful Comitetului Militar al UE).
Pentru că viziunea propusă de acesta ne readuce cu o Ucraina în zona gri, dacă nu la un pas de sfera de influență rusă, nicidecum o Ucraina Occidentală, așa cum și-o dorește ea însăși și cetățenii săi, cu aspirații de a deveni membră NATO și UE. Or sprijinul contextual și strategic pe care UE trebuie să-l acorde Ucrainei conține și componenta de a trata acest stat, precum apare în documentele finale ale Consiliilor Europene și summiturilor NATO, ca parte a Occidentului.
