Iulian CHIFU // Acord de pace, nod gordian sau șah etern: conflictul din Karabakh

Joi, 13 martie, Armenia și Azerbaidjanul au anunțat, prin miniștrii de Externe, faptul că au reușit să încheie negocierea acordului de pace între cele două părți, la doi ani de la încheierea războiului din Nagorno-Karabakh care s-a soldat cu recucerirea regiunii aparținând legal Azerbaidjanului dar locuită majoritar de armeni, care au părăsit în masă regiunea după intrarea ei sub controlul autorităților din Baku. Stepanakert/Hankendi, capitala regiunii, a rămas singura localitate în care se mai află armeni. Deși o realizare extrem de importantă, semnarea acordului mai necesită un salt important, care presupune creativitate, compromis sau ambiguitate constructivă acceptabilă ambelor părți în interpretarea documentelor fondatoare ale republicilor sovietice devenite independente, cu precădere, de data aceasta, Armenia.

40 de ani de război intermitent, cu câteva mii de victime

Armenia și Azerbaidjanul, două state foste sovietice, au avut două războaie și nenumărate confruntări în ultimii 40 de ani. Confruntarea a început chiar în perioada sovietică și a vizat enclava armeană Nagorno-Karabakh, care era parte a teritoriului RSS Azerbaidjan, prin procesul de maximă complicație etnică lansat de desenarea frontierelor statelor unionale de către Stalin. În perioada Perestroikăi, la renașterea conștiințelor naționale, Gorbaciov și URSS-ul aflat în declin au permis, în 1988, declanșarea acestui război soldat cu cucerirea Karabakhului de Munte de către Armenia, împreună cu șapte districte azere înconjurătoare, din care au fost expulzați toți azerii, așa cum ambele republici caucaziene au rămas în mare parte fără minoritatea celeilalte de pe teritoriul său.

Timp de aproape 30 de ani, din 1994 până în 2020, Armenia și Azerbaidjanul au negociat o formulă de încheiere a păcii, în condițiile în care Erevanul avea doar două frontiere deschise, cu Georgia și Iranul, și frontierele închise cu Azerbaidjanul și Turcia. În plus, pentru ca întreaga complicație să fie deplină, o exclavă azeră, Nakhchivan, era blocată între Turcia, Iran și Armenia, fără comunicare terestră cu teritoriul azer și cu rutele terestre realizate prin Nordul Iranului, pe cale ferată cu precădere. Nereușind să cadă la o înțelegere atunci când avea deplinul control, Armenia s-a trezit în fața unei evoluții economice fastă a vecinului său, explozivă chiar în domeniul energetic, datorată cu precădere conductelor de petrol și gaze spe Europa care a dus la creșterea bugetului vecinului său până într-acolo încât bugetul Apărării azer era mai mare decât întregul buget al Armeniei, și asta pentru aproape 10 ani.

Ce a urmat a fost recucerirea aproape completă a teritoriului său de către Azerbaidjan, cu excepția unei enclave în jurul capitalei Stepanakert, în doar 44 de zile. Și în cazul enclave rămase, ocuparea s-a petrecut în 24 de ore, în septembrie 2023. În urma revenirii autorităților azere, peste 100.000 armeni din Karabakh au părăsit teritoriul pentru a se refugia în Armenia. Ca în orice război cu victime, chiar dacă ambele părți au vorbit în mod repetat despre faptul că un acord comprehensiv de pace este posibil și simplu de atins, a fost nevoie de runde repetate, mai întâi până în septembrie 2023, fără rezultat, de unde mișcarea în forță a azerilor, apoi încă un an și jumătate pentru a ajunge la prezentul acord.

Acordul de pace negociat la doi ani de la încheierea conflictului

Armenia și Azerbaidjanul încearcă să încheie acordul de pace de 19 luni, din septembrie 2023, pentru a putea reglementa cei circa 1000 km de frontieră comună, a deschide frontierele reciproce și pe cea dintre Armenia și Turcia și pentru a include și Erevanul în coridoarele de transport, comerț și liberă circulație din regiune. Baza acordului convenit trebuia să fie recunoașterea reciprocă a integrității teritoriale și stabilirea relațiilor diplomatice. În februarie anul acesta, premierul armean Nikol Pashinyan a declarat că părțile au convenit asupra a 15 din cele 17 puncte ale acordului de pace, cele rămase în suspensie vizând abținerea reciprocă de la a lansa procese în tribunale internaționale și nedesfășurarea de trupe ale terțelor părți la frontiera comună. Chiar de atunci, orice formă de re-escaladare a conflictului era respinsă.

Ministrul azer de Externe, Jeyhun Bayramov, a declarat joi că Armenia a acceptat propunerile azere pentru ultimele două prevederi nesoluționate din acord. În declarația sa, ministrul azer de Externe a susținut: “Notăm cu satisfacție că negocierile privind textul viitorului Acord de Pace și Stabilirea Relațiilor Inter-Statale între Azerbaijan și Armenia s-au încheiat.” De partea sa, Ministrul de Externe armean, Ararat Mirzoyan, a declarat că acordul de pace cu Azerbaidjanul este încheiat și din punctul său de vedere. În plus, el a mai susținut că partea armeană este gata să înceapă imediat consultările pentru a stabili momentul și locația în care să aibă loc semnarea acordului între cele două state. “Acordul de pace este gata de semnare. Republica Armenia e gata să înceapă consultările cu Republica Azerbaidjan asupra datei și locului pentru semnarea acordului,” a mai adăugat acesta.

Acordul prevede că ambele state nu se vor adresa unei curți internaționale unul împotriva celuilalt pentru teme legate de actualul război și perioada de ocupație armeană în Nagorno-Karabakh. În plus Acordul prevede că personalul unei terțe părți nu va fi dsfășurat la frontiera Armenia-Azerbaijan în mod unilateral de către o parte, cu referire la misiunea civilă de monitorizare a Uniunii Europene, aflată pe teren, sau a misiunii ruse de protecție a frontierei, care încă mai funcționează pe unele porțiuni ale frontierei Armeniei cu Iranul și Turcia, în ciuda unei solicitări ferme a Erevanului către Moscova pe această temă și a retragerii masive a acestor forțe de pe teritoriul armean. Rusia mai deține trupe în Armenia, o bază militară la Gyumri și un comandament cu câteva sute de militari la Erevan.

Puncte restante, detalii și negocieri pentru viitor

Pentru semnarea acordului, Azerbaidjanul a cerut câteva precondiții și elemente care să însoțească documentul. “Primul pas, Azerbaijanul așteaptă amendarea Constituției Armeniei și eliminarea oricăror pretenții la adresa integrității teritoriale și a suveranității Republicii Azerbaidjan,” a afirmat ministrul de Externe azer, Jeyhun Bayramov. În plus, Azerbaidjanul așteaptă dizolvarea formală a Grupului de la Minsk, un format al OSCE – co-prezidat de către Statele Unite, Rusia și Franța – care a fost destinat soluționării conflictului din Nagorno-Karabakh și a situației frontierei dintre cele două state, dar nu a reușit decât să tărăgăneze această soluționare și nici nu a putut preveni reizbucnirea ostilităților în niciunul dintre momentele de după înființarea sa și până la acordul de pace. În plus, nu a avut nici un rol în prezentul acord, negociat direct de către cei doi beligeranți.

Optimismul și precauțiile ce însoțesc vestea încheierii acordului de pace se referă și la alte elemente în dezacord, care nu au fost incluse în prezentul Acord de Pace și restabilire a relaților diplomatice, dar nu sunt mai puțin importante în viitor. În plus, faza de reconciliere dintre cele două state și cetățenii lor va dura, cel mai probabil, încă o generație. Ministrul armean de Externe, Ararat Mirzoyan, a avertizat că “orice acord de pace nu face imediat cele două țări și popoare automat prieteni.” Asta pentru că semnarea tratatului nu duce automat la dispariția tuturor divergențelor, ci doar va declanșa procesul complex de soluționare a disputelor rămase pendinte, unele de zeci de ani. Tratatul însuși va trebui formalizat într-o serie de mecanisme de normalizare a relațiilor care sunt subiectul unor negocieri bilaterale ulterioare vizând întărirea cooperării economice, îmbunătățirea infrastructurii de transport pentru a facilita tranzitul de persoane și mai ales bunuri.

Dacă tema cea mai spinoasă este Karabakhul, și alte teme pot stârni probleme sensibile, ce trebuie rezolvate. Astfel, vorbim despre controlul insfrastructurii, în primul rând a căilor ferate, în condițiile în care Armenia a propus deja ridicarea blocadei circulației trenurilor între cele două țări, dar cu condiția ca infrastructura respectivă să rămână sub controlul suveran al fiecărui stat. Dacă ambele state au convenit să coopereze prin acest acord la soluționarea acestor teme, iar implementarea concretă a acestor angajamente va fi crucială. Ea este legată și de așa-numitul “Coridor Zangezur” care vizează legătura între Azerbaidjan și enclava sa Nakhchivan, și mai departe orașul turc Kars, un coridor care trece aproape de frontiera iraniană și asupra căruia face referire chiar Declarația trilaterală Rusia-Azerbaidjan-Armenia care a dus la încheierea războiului de 44 de zile din 2020.

Atât premierul Pashinyan cât și ministrul armean de Externe Mirzoyan au declarat că acordul nu face referire la nici un coridor, o denumire care ducea la fostul coridor Lachin, cel care făcea legătura între Armenia și enclava locuită de armeni din Nagorno Karabakh, până în 2020, la război, și care astăzi nu mai există. Vom vedea ce a devenit această solicitare a Azerbaidjanului și cum va fi rezolvată tema, fie prin negocieri ulterioare, fie prin condiționări pe drumul spre semnarea acordului de pace.

În plus, o altă temă spinoasă rămasă neatinsă este securitatea regională, retragerea categoriilor de trupe străine și reglementarea durabilă a păcii pentru ca să nu apară noi conflicte. Asta înseamnă și retragerea Rusiei din regiune, dar și acorduri comprehensive teritoriale și privind modul de administrare al Karabakhului, a accesului la minoritatea armeană și monitorizarea continuă a angajamentelor reciproce ale celor două părți. De altfel, Mirzoyan a susținut deja "sunt multe alte probleme, inclusiv unele sensibile, care necesită să fie discutate și rezolvate mai târziu", acordul fiind doar începutul unui proces care reclamă răbdare și determinare.

Revendicările teritoriale, Constituția și Declarația de Independență a Armeniei

Dintre temele privind condiționalitățile azere pentru semnarea acordului, cea mai stringentă este cea referitoare la modificarea Constituției. Azerbaidjanul consideră că referirile din Constituția Armeniei fac trimitere la revendicări la adresa teritoriului său, în timp ce Armenia respinge aceste pretenții. Totuși premierul Pashinyan a anunțat în februarie că e nevoie de un referendum pentru modificarea Constituției și care să reglementeze absența revendicărilor teritoriale la adresa Azerbaidjanului respectiv recunoașterea integrității teritoriale a acestuia. Dacă anunțul a avut loc în luna februarie, nici un pas concret nu a fost încă făcut.

Poziția legală a Armeniei față de Nagorno-Karabakh a fost reclamată nu o dată de către Azerbaidjan, după ce Erevanul a făcut caz de aceste prevederi anterior pentru a bloca aplicarea acordurilor de la Madrid sau anumite forme de interpretare a lor înainte de războiul din 2020. Interpretările au fost blocante, pe de o parte, pe de alta au permis recursul la confruntarea directă și la preluarea prin forță a teritoriului recunoscut internațional ca aparținând Azerbaidjanului. Prevederile constituționale sunt, însă, implicite, mai ales prin referirea la Declarația de Independență a Armeniei, iar amendarea ridică multiple complicații, odată ce presupune validarea prin referendum.

În fapt, Constituția Armeniei nu are revendicări teritoriale la adresa vecinului său, lucru imposibil juridic deoarece Armenia însăși a devenit independentă și recunoscută internațional ca atare în baza aceluiași act de dizolvare a fostei URSS în republici unionale, în limita teritoriilor în care au funcționat în fostul stat sovietic. Totuși Declarația de Independență, intervenită la prăbușirea URSS dar și atunci când Armenia controla Karabakhul și teritoriile azere înconjurătoare, face referiri explicite la teritoriul locuit de armeni. Problema are două soluționări: fie Armenia renunță să facă referire în Constituția sa readoptată la Declarația de Independență, fie o modifică.

Desigur, ultima opțiune, cea de revizuire a Declarației de Independență, nu este posibilă, fiind vorba despre un act istoric care a dus la nașterea statului recunoscut internațional ulterior, în timp ce în primul caz, eliminarea referirii constituționale la Declarația de Independență, soluția ar fi greu acceptabilă de către armeni la referendum. Există, desigur, și alte elemente de creativitate, de inventivitate care ar putea fi adăugate, odată ce partea azeră reclamă acest punct spre a fi soluționat: o declarație separată a Parlamentului Armeniei, eventual sancționată prin referendum, privind recunoașterea integrității teritoriale a statului vecin – și aceasta nu fără probleme – o formă de adăugire la Declarația de Independență vizând, eventual, situația regiunilor locuite de armeni în terțe state, subiect al altor negocieri posterioare, la schimb.

Tema se afla demult pe masă, a fost ascunsă prin eforturi de ambiguitate constructivă pentru a nu afecta Acordul de Pace, dar astăzi a revenit în prim plan, în actualitate, și nu mai poate fi ocolită. Chiar dacă partea azeră ar accepta semnarea Acordului acum, fără precondiții, dar cu angajamentul negocierilor ulterioare și cu ratificarea, eventual, după rezolvarea celor două condiții pendinte în viitor, ține de buna credință și deschiderea părților, respectiv de nevoia reluării relațiilor bilaterale, ca acest pas să fie făcut pentru a încheia procedurile aprobării și intrării în vigoare a Acordului de Pace.

‍