Dumitru CRUDU // Urmărit de un maniac, în seara când Trump a fost învestit în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii

Jumătate din Grădina dendrologică de pe strada Ion Creangă era luminată și jumătate era înghițită de întuneric, iar toată lumea se plimba pe sub felinarele aprinse de pe faleza lacului, perechi-perechi și rânduri-rânduri și nimeni nu risca să se aventureze în zona invadată de beznă, deși era nespus de frumoasă. În partea luminată oamenii mergeau bară lângă bară, de parcă ar fi fost pe bulevardul Ștefan cel Mare. Vorbele lor se amestecau ca zahărul în cafea.

Cu telefonul la ureche, am trecut peste primul din cele patru poduri arcuite peste un afluent fără nume al Bâcului, intrând pe o alee cu felinarele stinse, pe care, datorită copacilor de pe margine, îmi plăcea foarte mult să mă plimb ziua. În partea întunecată a parcului nu era nici țipenie de om. La telefon ascultam Radio România Actualități, care găzduia o dezbatere despre învestitura din acele clipe a lui Donald Trump, în timp ce pașii mei mă târau în mațele întunericului. Bezna mă separa de restul lumii.

Am trecut și peste cel de-al doilea pod de piatră, cabrat peste râul adormit. Călcam prin întuneric ca printr-o mlaștină, murdar de mâzga nopții din cap până în picioare. Moderatorul emisiunii era Cătălin Gomboș, care își întreba invitații cum se va schimba lumea după înscăunarea de azi a lui Trump la Casa Albă. Pe Virgil Manea îl cunoșteam și eu. În tinerețe a fost poet și am frecventat împreună cenaclul DA de la facultatea de litere din Brașov, condus de poetul Marius Ianuș. După fiecare ședință mergeam la bere în Groapa de pe Mureșenilor sau la Cerbul din Piața Sfatului, unde stăteam mai mult decât la cenaclul propriu-zis. Cu mult mai mult. Cenaclul fiind doar un pretext pentru a ne duce cu conștiința împăcată la o bere. Acum Virgil Manea devenise analist politic. Apărea pe la toate posturile de radio și televiziune importante din România. Nu știu dacă după emisiuni mai mergea și la bere. El putea vorbi despre orice și despre orice ar fi vorbit o făcea foarte spectaculos.

Aleea s-a îndepărtat de malul râului pentru a se furișa printr-un pâlc de sălcii somnoroase. Vocea lui tăioasă răsuna în întuneric ca un clopoțel, dându-mi senzația că nu sunt singur în intervalul acesta a parcului devorat de întuneric, în care nu se mai auzea nicio altă voce omenească. Sub picioarele mele se trezeau din somn pietricelele adormite și boabele de nisip obosite. Prietenul meu din tinerețe, pe care nu l-am mai văzut de un car de ani, se întrebă dacă Trump le va retrage sprijinul ucrainenilor sau nu, iar când se întrebă asta vocea lui melodioasă deveni aspră ca un șmirghel.

Vocea lui descompusă de spaimă îmi intră în minte ca un glonț și nu-mi mai ieși de acolo.

Aleea aia se porni din nou spre râu, înfășurându-se în jurul lui ca funia în jurul gâtului unui sinucigaș.

Se apropia de cel de-al patrulea - și ultimul- pod din parc.

Când talpa piciorului meu drept se lipi de pardoseala podului, ieși și luna de după nori, decupându-l din întuneric. Luna fotografie apa galbenă a râului și sforăitul copacilor din preajma mea. Când am ajuns la capătul podului, am simțit un sloi de gheață pe șira spinării și inima a început tam-nisam să-mi galopeze în piept. Aveam impresia că nu eram singur pe aleea aia pălmuită de razele lunii. Mi se părea că în spatele meu mai pășea cineva. Mi se zbârli părul în cap și de pe picioare și piept, când mi-am întors capul. Am înlemnit de spaimă la vederea unui om care venea după mine cu capul aplecat înainte, mergând din ce în ce mai repede,  vrând să mă ajungă sau să mă depășească, nu știam asta. Nu știam ce-i putea calul. Nu știam ce intenții avea. Ne despărțea doar podul acela de piatră neagră, pe care eu deja îl traversasem, iar el abia păși pe el.

Aleea mă băgă într-un pâlc de arțari exact în clipa când norii au ucis luna rotundă de pe cer.

Prietenul meu din tinerețe vorbea în continuare despre Donald Trump, dar eu nu-l mai ascultam, sper să nu se supere pentru asta.

Cu capul întors peste umăr, orbecăiam pe aleea aia șerpuitoare, cam la vreo trei kilometri distanță de partea luminată a parcului. Avansam înainte, dar mă uitam înapoi, cu ochii la omul acela întrupat din cernoziomul întunericului, vrând să înțeleg dacă a observat că l-am văzut sau nu. A observat. Eram numai eu și el în capătul acela de lume în care nu ardea nici un felinar. Cu cuțitul spaimei împlântat în inimă, mi-am zorit pașii, dar și el și-i iuți, scurtând distanța dintre noi și așa foarte scurtă, încât i-am simțit răsuflarea pârjolindu-mi ceafa și i-am auzit mârâitul și clănțănitul dinților.

Pământul a început să-mi ardă sub tălpi și am băgat cărbuni, tot mai mulți și mai mulți cărbuni, toți cărbunii pe care-i aveam atunci la mine. Băgam cărbuni și mâncam jăratic, lăsând în urma mea hățișul acela de pe malul râului și apoi și celălalt desiș peste care te miri cine a aruncat cisterne de smoală. Fugea și tipul după mine, hotărât să reducă în totalitate distanța dintre noi, poate, pentru a-mi cere o țigară, sau, poate, pentru a mă întreba cât e ora. Nu știu de ce alerga după mine, dar nici nu am încercat să aflu, cu toate că sunt foarte curios din fire. Fugeam cât de repede puteam. Fugeam din toate puterile, cu inima bubuindu-mi în piept ca o tobă, gândindu-mi că nu mai departe decât azi-dimineață am scris o proză despre un maniac care viola și omora copii în pădurea din Flutura, dar aia a fost o poveste inventată de minte, iar ceea ce mi se întâmpla acum mi se întâmpla aievea. După mine fugea un maniac, cuibărit în partea întunecată a grădinii dendrologice, sprintând ca la cursa de 100 de metri. Copacii din stânga și din dreapta mea parcă voiau să-mi spună scoateți din rucsac sticla de ulei și vars-o pe patul de beton al aleii, dar când și cum s-o scot, când maniacul îmi răsufla în ceafă, alergând cu brațele lungite după mine, pentru a mă putea înșfăca de umeri sau de gât, imediat cum ar fi anulat intervalul dintre noi.

Nu știu de unde am găsit puteri pentru a alerga și mai repede, dar le-am găsit. Ca și inspirația de a o tăia de pe aleea asfaltată printre buruieni, mărăcini, stejari, scufundându-mă cu capul înainte în mâlul beznei. Parcă eram un robot, alergam fără să știu de unde aveam puterea să alerg.

Din crângul acela întunecos, am ieșit în zona luminată a parcului, pe o alee plină de oameni, care se plimbau perechi-perechi și rânduri-rânduri, râzând vesel și relaxat. M-am uitat peste umăr și l-am văzut pe tip cum se retrăgea înnegurat în pântecele beznei din spatele meu, dispărând ca luna după nori. Atunci i-am auzit din nou vocea lui Cătălin Gomboș. El zicea că, deja, de câteva clipe bune, Donald Trump este noul președinte al Statelor Unite ale Americii.