Dumitru CRUDU // Te aștept cu nerăbdare să revii la Odessa

În catedrala „Schimbarea la față” am pășit după Elvira. Nici vorbă,  am mai fost, nu veneam pentru prima dată – veneam ori de câte ori aleanul după Elvira mă readucea la Odessa, dar azi m-a izbit marea de oameni din catedrală. De regulă, veneam aici înainte să mă întorc acasă. Veneam să mă rog, ce mai încolo și încoace.

După Elvira, am avansat în largul catedralei, șerpuind prin puzderia de oameni. Ne-am oprit în fața icoanei mântuitorului și am început să ne rugăm. Acum stăteam unul în dreptul celuilalt, în genunchi, cu ochii țintiți în sus. Elvira rostea Tatăl nostru cu voce tare- eu o auzeam. Cu voce tare își spuneau rugăciunile și alți oameni din jurul nostru. Un murmur de voci mă împresura din toate părțile. Glasuri mocnite, pălălăind, abia auzite sau bubuindu-mi în urechi. Vocea Elvirei era ca un foșnet de frunze sau un fâlfâit de aripi. Sau ca roiurile de fulgi cazând pe pământ. Peste o oră și jumătate plecam acasă, iar Elvira rămânea. Elvira. O furam din când în când cu ochii. Slăbise foarte tare în ultima săptămână. Era palidă și încercănată. Dacă nu ar fi purtat haine, ar fi putut vedea oricine că era străvezie ca apa mării. Uitându-te la ea, ai fi putut zări și ceea ce se afla în spatele ei. Nu mă mai rugam, pentru a-i face loc în capul meu vocii ei. Și rugăciunii spuse de ea. Căci, cum o spunea ea, nu o mai spunea nimeni altcineva din lumea asta. Parcă aș fi auzit glasul unui pian. Fiecare cuvânt părea cântat. Dezlipit de pământ și aruncat undeva în cer ca un porumbel înzăpezit.

Elvira rămânea la Odessa, iar eu mă întorceam la Chișinău.

La trei luni după ce a izbucnit războiul, Elvira s-a angajat ca medic la spitalul de urgență din Odesa, părăsind Chișinăul, dar nu și pe mine, noi am rămas și mai departe împreună, căsătoriți, cu acte în regulă, iubindu-ne la fel de tare ca și înainte de 24 februarie, dacă nu și mai tare. Ceea ce se schimbase e că nu ne mai vedeam în fiecare zi și nu dormeam noapte de noapte în același pat, ci doar în noaptea de sâmbătă spre duminică, săptămână de săptămână, când eu descindeam la ea sau Elvira se întorcea în apartamentul nostru de la cucurigu. Asta era modalitatea ei de-a nu rămâne indiferentă, iar a mea de-a o vizita la Odessa, când ea era împiedicată să ajungă la Chișinău.

În Odessa, Elvira locuia în subsolul spitalului, într-o cameră de zece metri pătrați, cu ieșire la o bucătărie și o baie comune, la care mai aveau acces încă două doctorese și morții din morga de vizavi.

Elvira era liberă doar sâmbătă și atunci făceam dragoste – foarte multă dragoste- sex- sex adevărat- toată ziua, cu ea zburând sau plutind deasupra mea sau cu mine cufundându-mă în ea ca în apele mângâietoare ale Mării Negre. Pentru asta și veneam la Odessa sau ea pica la Chișinău ca din cer: ca să facem dragoste. Nu, nu pentru a discuta, ci pentru a face dragoste. Aproape că nu vorbeam între noi, ci doar ne îmbrățișam și ne mângâiam toată ziua. În loc să vorbim, alegeam să ne alintăm corpurile noastre flămânde de mângâieri. De vorbit însă vorbeam când eram departe unul de altul. Vorbeam zilnic. O telefonam când eu când ea. Iar când suna ocupat, știam că în vremea asta ea mă sună pe mine. Vorbeam și de câte trei, patru sau cinci ori pe zi. Uneori și noaptea. Ea mă suna din ambulanță, de pe stradă, de sub dărâmături sau din subsolurile unde fugea să se ascundă de bombele care cădeau cu nemiluita din cerul ostil.

Visam la clipele astea toată săptămâna, uneori și cu ochii deschiși, mergând pe stradă, sau în fața ferestrelor de pe holurile universității, în pauzele dintre ore, fără a mă alătura colegelor mele de la catedra de literatură universală.

Sâmbătă dimineață, Elvira mă aștepta în mașina salvării la intrarea în autogară. De unde mă ducea direct în cămăruța ei din subsolul spitalului, unde făceam dragoste pe divanul ei verde de cum închideam ușa după noi. O chemau să le acorde primul ajutor victimelor bombardamente și în zilele ei libere și atunci ea pleca, iar eu o așteptam cu giaca pe mine, în camera ei din subsol, uneori până seara târziu. În sâmbetele alea când războiul mi-o smulgea cu sălbăticie din brațe, se întorcea atât de sleită de puteri încât adormea îmbrăcată, după ce deschidea ușa și în timp ce se îndrepta spre pat.

Adormea din mers.

În sâmbetele alea nu făceam dragoste.

În sâmbetele alea în care ea mergea să salveze oameni, eu o așteptam cu inima cât un purice pentru a-i păzi somnul. Căci în nopțile alea de sâmbătă spre duminică ea avea un somn nervos. Tresărea. Striga prin somn. Plângea în somn. Șiroaie de lacrimi îi curgeau pe obraji în timp ce dormea. Lacrimă după lacrimă îi brăzdau obrajii ei palizi. Eu i le ștergeam cu buzele, dar alte și alte lacrimi îi izvorau din ochii ei atât de frumoși, în care îmi plăcea să mă pierd, cum te-ai pierde printr-o pădure fără capăt. Nu aveam o bucurie mai mare decât s-o privesc în ochi. Când ea îmi răspundea privirilor mele parcă aș fi zburat sau aș fi cântat. Îi sorbeam privirile ca și cum aș fi băut un vin îndulcit cu miere. Plângea în somn și uneori mă înșfăca de mână și mi-o strângea cu putere. Sau se ghemuia ca o pisică înainte de a fi lovită. Sau gemea.

- Ce e, ce e, Elvira? o întrebam eu în șoaptă, pentru a nu o trezi din somn. Pentru a o liniști totuși, o mângâiam ușor-ușor pe umăr sau pe păr, veghind deasupra ei toată noaptea, rămânând treaz, așa sau altfel, până dimineață, îngrijorat de respirația ei sacadată și de torentul de lacrimi care-i curgea pe obraji sau de sudoarea care-i șiroia în râuri pe frunte, atunci când nu plângea. Stăteam treaz lângă ea, ținând-o de mână până când razele soarelui începeau să ciocănească în geamul ei de la subsol, precum niște porumbei flămânzi. În nopțile alea de sâmbătă spre duminică atunci când eu îi vegheam somnul am observat că pe pervazul ferestrei ei dormeau vreo cinci porumbei, nu știu dacă erau aceeași sau de fiecare dată alții, dar de fiecare dată când rămâneam treaz, îi auzeam cum uguiau la geam și îi vedeam cum se strângeau unul în altul când fulgerau bombele care cădeau în jur.

Urlau sirenele, dar eu nu o trezeam ca să fugim și să ne adăpsotim undeva, fiindcă era prea obosită.

Îi vegeam somnul, fiind gata s-o scot de sub dărâmături dacă rușii ar fi lansat vreo rachetă peste spitalul ei.

Mugeau sirenele, dar eu îi ascultam respirația ei și bătăile inimii, o priveam, atât cât puteam vedea prin întuneric, pentru a rămâne cu chipul ei în minte și în mine și după ce voi fi plecat din Odessa, acoperită de fum și zguduită de explozii.

Când ea era trează și răsunau exploziile sau explodau bombele, eu nu mă temeam de nimic.

Începeam să mă tem numai atunci când ea nu era alături sau când dormea.

Atunci mă apuca frica.

Dar nu mă temeam pentru viața mea, ci pentru viața ei. Mă temeam să nu o omoare pe ea și s-o pierd pentru totdeauana, or, asta ar fi fost cea mai mare pierdere din viața mea, o pierdere cu care nu m-aș fi împăcat niciodată. De asta, și refuzam să adorm și preferam să rămân și să-i păzesc somnul, chiar și după ce făceam dragoste, iar când mă întorceam la Chișinău, nu mă culcam decât după ce o telefonam pe ea și ea însămi îmi spunea că totul e bine. Fiecare dimineață mi-o începeam sunând-o pe Elvira. Sau răspunzându-i la telefon. De trei ani de zile ea a fost singurul om al cărei voce o luam cu mine în somn și care mă târa din somn în fiecare dimineață.

Înainte să mă lase la autogară, mă ducea cu ambulanța la catedrală, ca să spunem împreună Tatăl nostru.

Ne rugăm unul pentru altul.

Eu mă rugam ca Dumnezeu să o ocrotească pe ea și ea se ruga ca să mă păzească pe mine, iar atunci când ne rugam unul pentru altul, mie nu mi se întâmpla nimic rău pe drum, iar ei, la Odessa.

Într-o sâmbătă nu am mai trecut și pe la catedrală și o bombă a căzut peste autobuzele din autogară și la Chișinău m-am întors cu o mașină de ocazie.

Am ieșit din autogară – eu în spatele ei- preferam să merg după ea pentru a o putea privi în voie.

Nu mă mai săturam s-o privesc.

Ea m-a dus cu ambulanța la autogară.

Mugetele sirenei și grohăiturile rachetelor ne-au însoțit până la autogară. Dronele șerpuiau printre mașini și clădiri. Ardea catedrala din care noi tocmai am ieșit. Am rugat-o să vină cu mine la Chișinău, dar ea n-a vrut.

Înainte să mă sui în autobuz, mi-a spus că mă așteaptă sâmbăta viitoare la Odessa.

- Abia așteaptă să revii. Te aștept cu nerăbdare, mi-a spus ea și a urcat în ambulanță, întorcându-se înapoi în Odessa, zguduită de explozii și acoperită de fum.