Dumitru CRUDU // S-a sinucis, pentru a nu cădea în mâinile rușilor
Ușa, scoasă din balamale, trântită pe podeaua din cameră, a impus-o pe Oxana să calce pe blatul ei ciuruit de gloanțe, pentru a intra. A pășit. Prin fereastra spartă stropii supărați de ploaie se prăbușeau roiuri pe masa și pe scaunele răsturnate și distruse sau peste ea, lovind-o în ochi și în obraji, udând-o din cap până în picioare.
Doar dacă s-ar fi înapoiat în coridor s-ar mai fi putut apăra de ploaia aia turbată, dar pe hol nu voia să se întoarcă pentru nimic în lume. Patul ei sfâșiat cu un pumnal sau cu o sabie, cu mațele saltelei curgând pe podeaua acoperită de cioburi și de fășii din rochiile, chiloții sau bluzele ei, a determinat-o să-și ridice ochii spre ungherul unde s-a aflat icoana mântuitorului până să iasă în oraș.
În locul ei a văzut scris cu litere uriașe: Noi o să ne întoarcem. A izbit-o cârmâzul cuvintelor înfipte în pereți. I se părea că au fost scrise cu sânge. Icoana mântuitorului zăcea zdrobită și sfărâmată în găleata de gunoi.
Răcneau:
- Sunt înăuntru, am văzut cum au intrat. Sunt aici. Căutați-le bine prin toate odăile.
Trânteau ușile una după alta, deschizându-le cu picioarele sau cu paturile mitralierelor.
- Pe una am găsit-o. Căutați-le și pe celelalte. Nu le lăsați să vă scape, a răcnit unul dintre ei, iar răgetul lui fu urmat de plânsetele și țipetele unei fete.
- Nu, nu, nu-u-u-u-u-u, striga ea și Oxana a recunoscut-o. Era Barno, care nici ea nu a reușit să fugă din orașul ăsta, devastat de război. O vreme, pentru că nu a avut bani, iar în ultimul timp pentru că nu mai avea cu ce, fiind închise toate autogările, gările și aeroporturile. Când Alexandru a plecat în urmă cu o lună de zile în oraș în căutarea banilor, avioanele încă mai zburau, s-a gândit deznădăjduită Oxana, dar Alexandru nu s-a mai întors, fiind ucis de un de-al lor.
Barno răcnea ca din gură de șarpe după ajutor.
- A fugit pe coridor, a răcnit unul dintre ei. Nu o lăsați să vă scape.
Oxana a auzit un tropăit de bocanci și înjurături pe culoar. Soldații fugeau după fata aia din Dușanbe, care răcnea fără oprire. Apoi răcnetele ei au amuțit și Oxana s-a gândit că ăia, probabil, i-au pus un căluș în gură ca s-o poată viola în tihnă.
Apa a acoperit podeaua și cioburile au început să plutească prin cameră, lovind-o pe Oxana în glezne.
Tropăiturile se apropiau de camera ei. Știa că o așteaptă soarta lui Barno când o să dea de ea. A pescuit un ciob din balta de pe podea și și-a ciulit urechile. Erau din ce în ce mai aproape. Înainte ca ei să dea buzna peste ea, și-a tăiat vena jugulară. N-ar fi făcut-o niciodată dacă Alexandru ar mai fi trăit, de dragul lui ar fi îndurat toate umilințele posibile și imposibile din lumea asta, dar ea știa că de o lună de zile el nu mai era în viață. A căzut peste găleata de gunoi, înroșind cu sângele ei icoana mântuitorului.
