Dumitru CRUDU // O româncă răpită la Tbilisi

Între noi, cât am stat la coada aia lungă și gălăgioasă din fața barului de pe terasa hotelului Iveria, inundată de un soare dogoritor, am vorbit doar în română. Flăcăii din spatele nostru ne-au auzit și au dat iama la masa noastră, înainte ca să ne punem cănile pe blatul ei oglindos, în care se înfigeau razele fierbinți ale soarelui, ca niște cuțite într-o ciozvârtă proaspăt tăiată. Ne-au strigat și ne-am întors spre ei, cu cănile de cafea în mâini. Ne-au înconjurat cât ai bate din palme și am rămas și noi în picioare, privindu-i intrigați. Irina se afla între mine și Călin, clipind din pleoape ca un fluture din aripi. Pleoapele îi tremurau pe ochi, ca niște cearceafuri bătute de vânt. I se zbăteau mărunt, mărunt, acoperindu-i globii oculari.

Mi-am rotit capul prin părți și am văzut că gașca lor era mai mare. Patru dintre ei îi așteptau așezați cu fundurile pe boturile unor mașini negre, parcate la ieșirea de pe terasă. O voiau pe Irina. Voiau s-o ia pe Irina cu ei, chiar în clipa aia.

- Fără să-și fi băut cafeaua? Poate îi permiteți mai întâi să-și bea cafeaua și apoi mai discutăm?

- Nu avem despre ce discuta. Dacă nu vine de bunăvoie, o s-o luăm cu forța.

M-am uitat la oamenii de la mesele vecine, care se făceau că plouă. Preț de câteva clipe, mi-am imaginat cum o umflă pe Irina și o cară pe sus, printre toate mesele astea din bar, spre cele două mașini garate la câțiva metri de noi, nu departe de intrarea în hotel. Eram sigur că, dacă asta s-ar întâmpla, nimeni dintre oamenii ăia din jurul nostru nu ar sări să ne ajute. Mi-am imaginat cum Irina se zbate neputincioasă în brațele lor și mi-a trecut un sloi de gheață prin gură. În minte mi-au explodat zeci de istorii cu fete răpite, pentru care soții sau iubiții lor au plătit recompense grase, atunci când le-au dat de urmă. Pe cele mai multe dintre ele însă nu le-au mai găsit niciodată. Toată lumea presupunea că acestea, fie că au fost ucise pentru organe, fie că au fost impuse să se prostitueze.

Ceea ce încercau să facă tipii ăia era, nici mai mult, dar nici mai puțin, decât s-o răpească pe Irina. O străină. O străină aflată la mii de kilometri distanță de baștina ei. Neprotejată de legi și de poliție.

Ei erau șapte în total, iar noi trei.

Cănile pe care le țineam în mâini ne frigeau degetele.

- Le aruncăm cafeaua în ochi și fugim, le-am strigat Irinei și lui Călin și asta am făcut, azvârlindu-i tipului din fața mea tot conținutul cănii mele în plină figură. Le-am vărsat atât de rapid cafeaua aia fierbinte în ochi că ei, din cauza stuporii, nici măcar n-au reușit să-și protejeze fețele cu mâinile. În aceeași clipă când mi-am golit conținutul cănii mele pe obrajii bucălați ai individului din fața mea am și luat-o la sănătoasa în direcția metroului, trăgând-o de mână și pe Irina. În spatele nostru i-am auzit strigându-și sălbatic suferința care le-a cuprins fața și mintea. Cei patru tovarăși ai lor, așezați pe capotele mașinilor lor negre, au zbughit-o să-i ajute. Unul dintre ei urla că nu mai vede nimic, iar ceilalți doi că sunt opăriți. Nu le mai ardea de Irina și de noi. Preocuparea lor cea mai mare era să-și salveze pielea, iar pentru asta trebuiau să ajungă cât mai repede la spitalul de urgență. Toată terasa aia s-a strâns în jurul lor ca boabele de porumb pe un știulete, încercând să-i ajute, fiecare cu ce putea. Ne-am aruncat în gura metroului ca în apa unui lac sau al unui râu. Scările rulante ne-au dus departe de terasa aia unde cei trei arși urlau ca din gură de șarpe, în timp ce alergau spre mașinile lor negre, parcate în fața hotelului Iveria, cel mai luxos hotel din oraș, în care se cazează doar străinii. Scările rulante ne-au dus departe sub pământ, unde ei nu ne-ar mai fi putut ajunge, dacă ar fi încercat să se ia după noi și unde nu am mai auzit nici urletele lor înfiorătoare.

Am coborât la vreo zece stații distanță, în Vakey, unde nu ne cunoștea nimeni. Acolo, într-un parc, am intrat pe o altă terasă și ne-am așezat la o altă masă, cu alte trei cafele în față, iar pe acestea nimeni nu ne-a mai încurcat ca să le bem până la fund. Le-am băut în tăcere. Cu toate că ne-am dat întâlnire pentru a ne povesti ce-am mai făcut între timp, de când nu ne-am văzut ultima oară, nimeni dintre noi nu a scos niciun cuvânt.

După ce ne-am băut cafelele, ne-am sculat în picioare și am părăsit terasa. Irina mi-a apucat brațul, și mi l-a trecut peste mijlocul ei, iar acest lucru nu a avut cum să nu-l vadă și Călin, care, nu peste mult, ne-a lăsat singuri, în mijlocul parcului, în fața fântânii arteziene, care începu să ne istorisească o poveste de iubire nemaivăzută și nemaiauzită. Noi o ascultam îmbrățișându-ne și pupându-ne până am înțeles că acea poveste era chiar despre noi. Pe care am început-o într-o seară după o ședință a cenaclului Mateevici la Chișinău și am reînnodat-o acum în acest parc de la marginea orașului Tbilisi, într-o seară care părea că nu se va termina niciodată. Când s-a lăsat întunericul și s-au aprins luminile, am părăsit parcul ăla, cățărându-ne pe munte, unde Irina și-a scos rochia și eu pentru prima dată am văzut-o complet goală. Goală, mi-a dăruit ceea ce eu nici nu puteam visa la Chișinău. Am intrat în ea urlând de plăcere, trăind o voluptate care nu credeam că există și că eu o pot simți, la poalele unui copac, zbătându-mă deasupra ei cu o plăcere pe care o simțeam din vârful degetelor și până în creștetul capului, electrocutându-mă. Mă topeam în ea, la fel cum soarele se topea pe pământ. La picioarele noastre se zvârcolea orașul, iar noi nu am mai plecat de pe muntele ăla decât odată cu primele raze ale dimineții, mulțumindu-le în gând tipilor ăia care ne-au atacat, căci dacă nu ne-ar fi atacat ei, nu cred că ea ar fi primit vreodată să mergem atât de departe. De acolo am plecat direct la ore, îndrăgostit de toată lumea, inclusiv de profa de rusă, pe care n-o sufeream de neam. Mergeam prin oraș sau pe holurile universității și îmi venea să îmbrățișez toată lumea. Am întâlnit-o pe holul de la etajul trei pe femeia de serviciu și am alergat la ea și i-am pupat mâna, provocându-i o mare consternare. Le-am zâmbit tuturor și tuturor le-am spus doar lucruri foarte frumoase. Până și dușmanilor mei. Sau oamenilor pe care nu-i înghițeam de nicio culoare.

Prin oraș mergeam cântând și alergând. Alergam s-o reîntâlnesc pe Irina, având însă grijă să ocolesc hotelul Iveria.

Pe Irina o vizitam zilnic la cămin. La ea în cameră nu făceam prea mulți purici și plecam pe munte, unde rămâneam până noaptea târziu, storcându-ne de vlagă unul pe altul și trăind o desfătare fără seamăn, atunci când deveneam un corp cu patru mâini și patru picioare.

Irina ardea de nerăbdare să afle unde locuiam eu și de câteva ori am luat-o și la mine, luând tot orașul la pas. În perioada aia eu m-am împrietenit cu Iulius, un băiat din Lituania, venit la Tbilisi să studieze regia de film, pe cont propriu, fără bursă și fără a avea o cameră în cămin. Își dorea însă atât de tare să devină regizor de film că noaptea dormea pe la gară sau prin parc sau pe băncile din curtea universității, iar ziua frecventa toate cursurile de la facultate. Mie mi s-a făcut milă de el, când l-am văzut într-o noapte dormind pe gradenele stadionului de fotbal și l-am luat la mine în cameră, cedându-i patul meu, iar eu așternându-mi o saltea pe podea și dormind pe ea.

I-am făcut și ei cunoștință cu Iulius și am băut chiar și o cafea împreună, pe terasa unei cafenele din fața căminului nostru și din spatele unui munte, care dispărea în tăria cerului.

În ziua aia nu am mai urcat pe muntele nostru, dar ne-am îmbrățișat și ne-am pupat mult în fața căminului ei.

A doua zi, ca de obicei, am venit după lecții la ea, dar Irina lipsea, iar colegele ei nu mi-au putut spune unde a plecat. A treia zi mi-au spus că nu a înnoptat acasă și atunci inima mea s-a făcut cât un purice. Am așteptat-o toată ziua și ea nu a venit deloc. Am plecat în crucea nopții, înfricoșat de-a binelea. Mă temeam să nu o fi răpit flăcăii ăia, care își făceau veacul, pe terasa hotelului Iveria. Am dat de ea doar în a patra zi, când nu a vrut să iasă cu mine în oraș, pretextând că are foarte mult de învățat pentru a doua zi.

A doua zi însă am întâlnit-o în parc, stând în brațele lui Iulius, pe o bancă de lângă fântâna noastră arteziană. Pe Iulius l-am dat în aceeași zi afară din camera mea, iar Irina l-a luat să doarmă în patul ei, în care eu nu am dormit niciodată, sinchisindu-mă de colegele ei, iar când i-au repartizat și lui o cameră, într-un cămin cocoțat pe căpățâna unui deal pleșuv, zgâlțâit de niște vântoase sinistre, a invitat-o să vină cu el și ea a mers fără zăbavă.

Nu peste mult, Călin mi-a făcut cunoștință într-o cafenea de pe Rustaveli cu Viorel, un student de la medicină din Chișinău, care a sosit în urmă cu două zile la Tbilisi și s-a cazat în hotelul Iveria. Părea mistuit de o mare suferință. Pe care o transmitea fiecare parte a corpului său. Mâna în care ținea țigara îi tremura. Fața îi era galbenă și avea niște cearcăne groase sub ochi, de parcă nu ar fi dormit o săptămână întreagă. Obrajii îi erau supți și ochii îndurerați. Venise după Irina. Erau împreună de zece ani și el aflase de relația ei cu Iulius și venise ca s-o convingă s-o rupă cu el. O căuta zilnic și zilnic încerca s-o înduplece să-l lase pe lituanianul acela înalt, amintindu-i cât de mult o iubește. Irina nici nu voia să stea de vorbă cu el. Pentru a nu-l mai întâlni, încetă să mai treacă pe la căminul ei sau pe la facultate, petrecându-și toată ziua în patul lui Iulius.

Trecuse deja o lună de când Viorel sosise la Tbilisi și Irina nici nu voia să audă de el. Îi închidea telefonul în nas și îi rupea toate bilețele pe care i le transmiteau colegele ei, cărora le era milă de Viorel. I s-au terminat banii și l-am întâlnit dormind în parc. Zicea că fără Irina nu se va întoarce acasă. Zicea că va rămâne la Tbilisi până n-o s-o convingă să se întoarcă la el, iar împreună, la Chișinău. L-am luat la mine, lăsându-l să doarmă în patul meu, iar eu dormind pe saltea. Venea doar noaptea, ziua o căuta pe Irina pe la facultate, pe la cămin, prin oraș sau pe la căminul lui Iulius. A văzut-o ieșind din cămin, la braț cu Iulius, și a mers în genunchi după ea, în timp ce ei fugeau spre stație, ca să scape de el.

După o noapte incendiară de amor, așa cum erau toate nopțile lor, în care le ardea nu numai corpurile, ci și creierii sau cearceaful, draperiile, mesele, dușumeaua, tavanul, Iulius a anunțat-o să-și facă valiza și să elibereze într-o oră camera, pentru că într-o oră va sosi de la aeroport prietena sa din Vilnius.

Lui Viorel i-a murit mama cu o zi în urmă și plecase acasă, s-o înmormânteze. Eu l-am condus la aeroport, lăsându-l să plângă pe umărul meu, într-un autobuz argintiu, care se târa pe șosea ca un melc.

Disperată și distrusă, Irina a venit la mine. Nu încuiam niciodată ușa și ea nu bătea niciodată în blatul ei. Citeam ceva și m-am trezit cu ea în odaia mea, privindu-mă cu niște ochi înecați în lacrimi. M-a întrebat dacă pot s-o iert și s-o iubesc din nou. Zicea că legătura ei cu Iulius a fost o mare greșeală, a fost o uriașă rătăcire, de care ei îi părea nespus de rău. Mă implora s-o iert. Îmi spunea că Iulius nu merită iubirea ei, Iulius s-a dovedit a fi un gunoi, care a profitat de iubirea și de naivitatea ei și i-a dat papucii când nu a mai avut nevoie de ea. Plângea cu pumnii duși la gură. Mă asigura că eu sunt singurul om care a iubit-o cu adevărat și doar eu aș putea-o înțelege și iubi din nou. Ținea în mână valiza ei cu haine.

Când vorbea, mergea prin cameră, de la ușă la fereastră și înapoi. Impresia mea era că parcă ar fi traversat o punte care se clatină, de pe care ar fi putut aluneca în orice clipă. O iubeam. O iubeam și acum. O iubeam și o doream cum nu am dorit pe nimeni niciodată. O doream cu tot corpul meu și cu toată mintea mea. Vocea ei îmi răscolea simțurile, trezindu-le la viață. Fierbeam. Văzul, auzul, mirosul, toate simțurile mele dădeau în clocot. Tot corpul meu deveni asemenea membrului meu erect. Îmi venea să o dobor în pat și s-o dezbrac de rochia ei scurtă și atât de inutilă pe corpul ei. S-o dezbrac și s-o posed chiar acum, Chiar în aceste clipe, fără să mai amân nimic. O dorință nestăvilită îmi înrobi mintea, făcându-mă să înghit în sec. Aș fi putut-o trânti chiar și pe podea, posedând-o cu sălbăticie și știu că amândoi am fi fost fericiți, iar ea după aia nu ar mai fi plecat niciodată de la mine. Am fi rămas împreună până la adânci bătrâneți, fericiți la culme. Eu o iubeam. O iubeam în ciuda trădărilor ei. O iubeam și acum. O iubeam la nebunie, dar știam că mai e un om în lumea asta care o iubește. Care o iubește și mai tare decât o iubesc eu. Care o iubește cu toată ființa lui, cu tot trecutul și viitorul lui, iar în iubirea lui viața și moartea s-au amestecat făcând un tot întreg. Sunt inseparabile.

M-am smuls din brațele ei lascive și i-am zis să se întoarcă la Viorel, să mă lase dracului pe mine, pe Iulius, orașul ăsta, țara asta, lumea asta, facultatea asta, căminele astea, tot, și să se întoarcă la Viorel.

I-am luat valiza și i-am zis să mă urmeze, iar eu am mers în stația, de unde plecau autobuzele la aeroport. I-am cumpărat un bilet la Chișinău și am urmărit-o cu lacrimi în ochi, prin fereastra de la etajul doi, cum urcă luminoasă în avion.

Când am ieșit din aerogară și m-am îndreptat spre stație, parcă din nicăieri m-au împresurat câțiva tipi cu fețele arse, izbindu-mă cu pumnii și picioarele în gură. Căzând, i-am recunoscut. Erau tipii ăia de pe terasa hotelului Iveria, cărora noi le-am aruncat cafeaua în față.