Dumitru CRUDU // Nu o să-mi iert lucrul ăsta niciodată

M-am dat jos din pat și am lipăit desculț la baie, oprindu-mă din când în când în diferite puncte ale camerei, ca să n-o trezesc din somn pe Oxana, căci ea aproape că n-a închis un ochi toată noaptea și nu de aia că am fi făcut dragoste non-stop – dragoste n-am mai făcut de când a început războiul- din clipa când au răsunat primele împușcături în Baghebi, unde se afla și căminul nostru studențesc, n-am mai făcut dragoste de neam. Mai continuam să dormim împreună, în același pat, dezbrăcați ca și înainte, îmbrățișați la fel de strâns, eu având erecții în fiecare noapte și ea simțindu-le cu burta ei atât de sensibilă, dar niciodată n-am mers mai departe și tot timpul ne-am oprit aici.

Niciunul dintre noi n-a mers niciodată mai departe.

Când simțeam că mădularul mi se îngroașă, pur și si simplu mă întorceam cu spatele la ea și căutam să nu o mai ating nici măcar cu vârful degetelor de la picioare.

De când am auzit primele răpăituri de mitraliere, nu ne mai venea să ne-o tragem, cu toate că ne ardea buza după asta. Ni se părea însă indecent să ne despuiem de haine și să ne tăvălim unul peste altul în timp ce în jurul nostru lumea era tăvălită în țărână și în sânge; se împușca peste tot; se împușca și pe teritoriul orășelului nostru studențesc, în pădurea din spate, în livada de caise, pe stadion, la cantină, în clădirea căminului vecin, în clădirea căminului nostru, uneori chiar și la etajul nostru. Se împușca peste tot și unii dintre colegii sau colegele noastre au fost deja ucise sau uciși. N-am știut niciodată cum și de ce anume ei- toate astea aveam să le aflăm mult mai târziu sau niciodată. Ei erau uciși și noi să ne-o ardem? Fata aia cu gheb de la parter a fost omorâtă de un soldat beat. Nu puteam să-mi imaginez cum aș fi putut eu să intru în Oxana și s-o umplu de spermă, în acele clipe când fata aia cu gheb, pe care noi o admiram până la cer, era năboită de sânge.

Ni se părea anormal. Ar fi semănat cu un sacrilegiu. E ca și cum am fi făcut dragoste în casa unui răposat. Asta ni se părea prea mult. Nu, n-am vorbit niciodată unul cu altul despre asta. Pur și simplu din prima clipă când am auzit explodând primul glonț am încetat s-o mai facem. Pentru că pur și simplu nu ne mai venea și nu mai puteam. Nu mai putea nici ea și nu mai puteam nici eu.

Nu ne mai venea nici măcar să ne mai pupăm.

De când au răsunat primele împușcături, nu ne-am mai pupat nici măcar o singură dată, cu toate că nouă ne plăcea foarte mult să ne pupăm. Până la război, ne pupam peste tot – în lift, urcând nouăsprezece etaje, pe acoperișul căminului, în autobuz, pe ultimul scaun, într-un colț al vagonului de metrou, în budele din universitate sau în parcuri și, firește, în sălile de cinema, de teatru și de bibliotecă. Până la război, ne plăcea foarte mult să ne pupăm și să ne-o tragem, oriunde ne venea cheful și oricând aveam poftă de asta, dar chef și poftă aveam aproape tot timpul. Ne-am pus-o chiar și pe scările căminului, pe unde treceau aproape toți, aproape că în văzul tuturor, dar nimeni nu și-a dat seama de asta, toți crezând că eu pur și simplu o țin în brațe, iar ea doarme pe pieptul meu, pe când noi, de fapt, făceam dragoste, ea neavând nimic sub fustă și eu fiind cu șlițul desfăcut, eu fiind în ea și ea fiind în mine, ea intrând și ieșind din mine în clipele alea când nimeni nu urca sau cobora scările și oprindu-se instantaneu când apărea cineva și, de aia, nimeni nu-și dădea seama că noi, pe scările dintre etajul șapte și opt, făceam ceva mai mult decât pur și simplu că ne țineam în brațe, făceam dragostea, ea acoperindu-ne picioarele noastre cu rochia ei verde, o rochie pe care eu pur și simplu o adoram, fiindcă datorită rochiei ăleia am putut face dragoste chiar și în parc sau într-un vagon de metrou, adevărat că pustiu la acea oră de noapte. Numai atunci când aleile parcului sau scările căminului redeveneau pustii, ea reîncepea să mă călărească. Niciodată mai devreme și niciodată în prezența altora, pentru că era o ființă foarte decentă. Pentru a nu le permite nimănui să intre la idei, noi ne-o tragem, oriunde ne venea pofta, cu o maximă discreție. Adevărul e că pofta ne venea foarte des. Pur și simplu eram morți unul după altul, iar amândoi după sex, dar a venit războiul, iar de atunci nu ne-am întins niciodată, cu toate că ne iubeam la fel de mult ca și până la război, ne doream cu aceeași frenezie ca și în zilele de pace, poate chiar și mai mult decât atunci, dar, în ciuda patimii care ne mistuia trupurile și ne înnebunea mințile, nu am trecut niciodată linia roșie dintre corpurile noastre pârjolite de pofte și dorințe și uscate și perpelite de dor după dulceața trupurilor noastre, dar știind că mor oameni în jurul nostru – oameni dragi nouă- n-am mai făcut-o niciodată de atunci. Unde mai pui că ne-ar fi putut prinde și pe noi în flagrant delict – cum i-au prins pe Suliko si Gheorghii de la parter - și i-au violat și ucis cu sălbăticie. O soluție ar fi fost să ne despărțim, dar nu puteam trăi unul fără celălalt mia mult de câteva secunde. Să dormim în paturi diferite, dar nici asta nu ar fi fost o soluție. Am încercat. Mă culcam seara într-un pat de lângă fereastră și dimineața mă trezeam lungit pe patul Oxanei. Am fi trebuit, poate, să dormim spate la spate ca ilegaliștii lui Samson Șleahu, dacă am fi avut voința proletcultiștilor. Era destul ca ea să plece la bucătărie ca mie să mi se facă un dor nebun după ea. Adoram s-o privesc și să discut cu ea.

Am trezit-o numai înainte să ies în oraș. Ea a venit după mine și a încuiat ușa. Degeaba, era un gest pur formal, dacă ei ar fi ajuns la etajul nostru, ar fi putut-o scoate din țâțâni. Nu există uși în căminul nostru pe care ei să nu le fi sfărâmat cu paturile mitralierilor sau să le ciuruiască cu gloanțele lor, așa cum mi-au distrus și ușa mea, în timp ce eu mă aflam la Oxana. Au doborât-o ca pe o foaie de hârtie, găurindu-mi la pachet și oglinda din baie sau geamurile de la ferestre, sau arzându-mi toate manuscrisele și toate cărțile mele, cu toate că și unele și altele erau scrise în limba română, o limbă pe care ei nu o înțelegeau, ca să aibă vreun motiv pentru a le da distruge.

În mijlocul odăii mele au lăsat un morman de căcat, de parcă s-ar fi căcat un batalion întreg. Nu cred că mă cunoșteau și nu cred că au înțeles ce au făcut. Nu exclud să fi fost beți sau drogați.

Înainte de război, nu mi-am încuiat niciodată ușa, lăsându-mi pe masă chiar și banii pe care-i aveam și niciodată nu mi-a dispărut nimic. Acum mi-au dispărut toate hainele mele, inclusiv căciulile sau paltoanele, cu toate că în Georgia e atât de cald iarna că toți umblă cu capul gol sau în sacou. Cel mai rău mi-a părut pentru manuscrisele mele de proză. Nu o să le mai pot rescrie niciodată.

Pașaportul îl purtam mereu la mine, de aceea, doar pe el l-am putut salva. Dacă aș fi știut asta, aș fi purtat și valiza mea cu manuscrise peste tot cu mine.

Oxana a încuiat ușa și s-a dus să se culce. S-a culcat îmbrăcată pentru a fi gata să fugă sau să se ascundă dacă ar fi intrat soldații peste ea. Cât timp se împușcau între ei, ea nu putea să facă nimic altceva decât să stea zilnic cu mâinile înlănțuite sub cap sau, când obosea, să se chircească la fel ca un vierme în măr și să se țină cu mâinile de burtă. Mai nou, își lega și o eșarfă neagră la ochi, așteptându-mă să mă întorc din oraș cu bani sau cu ceva de mâncare. Nici ea și nici eu nu mai aveam bani și nimic de mâncare. Nici nu mai țineam minte de când nu mai mâncasem ultima oară. Mai important decât să mâncăm însă era să facem rost de bani ca să putem pleca din oraș, așa cum au făcut-o mai toți colegii noștri, exceptându-i pe cei uciși, numai ei nu mai puteau pleca nicăieri. Ei și noi.

Culmea e că doar avioanele mai zburau, nu însă și trenurile, autobuzele sau mașinile. Acestea nu mai circulau deloc. Iar prin oraș mai mergeau doar taxiurile, nu și metrourile, tramvaiele, troleibuzele sau autobuzele. Ăsta era un alt paradox. Neînfricații taximetriști te puteau duce oriunde, contra unui munte de bani. Cum de oare mai zburau avioanele? Explicația ar fi că luptele se duceau la sol și nu în aer, se duceau mai ales în Tbilisi și nu în împrejurimi, oamenii lui Gamsahurdia și a lui Șevarnadze se înfruntau pe străzile capitalei și nu ale satelor de munte.

Eu plecam în fiecare zi ca să caut bani pentru a fugi din oraș, iar Oxana rămânea să mă aștepte. De când a început războiul femeile au dispărut de pe străzile orașului. Să fii femeie și să ieși în oraș era un mare risc. Cele care au riscat nu s-au mai întors niciodată înapoi. Fie că au fost violate și ucise, fie că au fost răpite, și nu mai conta deloc dacă erai frumoasă sau nu.

De cum Oxana a încuiat ușa, mi s-a făcut dor de ea. De dragul ei am învățat ucraineana și o știam doar atâta timp cât eram împreună. Când plecam în vacanțe o uitam și mi-o reaminteam de cum o reîntâlneam. Ucraineana era singura limbă pe care o vorbeam doar cu ea. Între noi vorbeam doar în ucraineană, dar nu o puteam vorbi și cu alți ucraineni. De parcă aș fi uitat brusc toate cuvintele. Numai cu ea o puteam vorbi și în prezența ei îmi aminteam până și acele cuvinte rare pe care nu credeam că le știu. I-am dedicat și poezii în limba ucraineană. Ca nimeni să nu ne înțeleagă în oraș, vorbeam între noi în ucraineană. O dată, când un mafiot abhaz a vrut să ne răpească cu mașina și să ne ia în captivitate la el acasă, am reușit să fugim de el doar pentru că am vorbit între noi în ucraineană, zicându-ne să-i propunem să vizităm o biserică, iar după ce o să intrăm în biserică, să fugim. Asta ne-am zis și el n-a înțeles nimic, pentru că el nu era îndrăgostit de Oxana și nu știa ucraineana. Eu eram îndrăgostit și o știam în astfel am scăpat de mafiotul ăla abhaz. Pentru noi, limba ucraineană era limba iubirii.

Când mă întorceam îi spuneam - це я, твій коханий- și ea îmi descuia ușa. Cuvintele în ucraineană puteau deschide orice ușă, știam asta, dar eu am încercat doar cu ușa ei.

În ultimul timp, o găseam în pat legată la ochi cu eșarfa aia neagră, delirând, cuprinsă de febră, cu toate că nu era răcită, dar avea temperatură. Delira. Pe mine mă recunoștea și își recăpăta luciditatea.

În oraș, mergeam la colegii noștri de la Universitate, dar nu pe toți i-am găsit acasă. Unii dintre ei reușiseră să fugă deja, speriați de felul cum niște demonstrații pașnice au evoluat în niște confruntări armate foarte sângeroase. Un coleg de-al nostru mi-a deschis ușa. Dacă ar fi avut bani, ar fi fugit și el. În schimb, mi-a dat trei țigări și două felii de pâine. Nu le-am mâncat. Le-am băgat în buzunarul de la inimă, ținându-le pentru Oxana. Ocoleam străzile pe care se auzeau împușcături.

Pentru a ajunge viu și nevătămat în oraș, am trecut prin cimitir, pentru că doar pe acolo puteam să merg fără să mă tupilez pe după copaci sau morminte.

Înconjurând Biblioteca Națională, ciuruită de gloanțe, m-am împiedicat de un om căzut pe trotuar, pe care nu l-am văzut din prima, așa cum mă uitam cu ochii la geamul directorului, ca să văd dacă nu era cumva deschis, căci pe el voiam să-l vizitez și lui voiam să-i cer, firește cu împrumut, paralele care ne-ar fi putut salva viața. Când m-am ridicat de jos, am realizat instantaneu că bărbatul ăla era mort. Ucis. Proaspăt ucis. Ucis nu demult. Încă-i mai năboia sângele din gură și din nas. Căzuse peste servieta sa. M-am uitat mai întâi prin părți după soldați. Împușcăturile se auzeau două străzi mai jos, dar soldații nu se vedeau. Fulgerător, m-am aplecat, cât timp n-au apărut soldații în capătul străzii, și l-am buzunărit. N-am găsit nimic. Pesemne că l-au buzunărit înaintea mea și soldații care l-au ucis. Cel mai straniu obiect pe care-l avea la el mi se părea servieta peste care s-a prăbușit. De parcă ar fi vrut s-o protejeze. Ca să nu le pice soldaților în mână. Am tras-o de sub el și am deschis-o cu mâinile tremurânde. Era plină cu cărți de matematică. Semăna a fi savant. Un savant plecat să studieze vreun nou studiu de matematică la bibliotecă, odată ce era în vecinătatea ei. Soldaților nu le-a atras atenția servieta. Ei i-au pipăit doar buzunarele căutându-i portofelul, pe care, poate, l-au și găsit și au rămas foarte dezamăgiți descoperind că e gol. Soldații nu știu că lucrurile cele mai importante oamenii nu le țin în buzunare sau în portofele, mai ales pe vremuri ca astea.

I-am deșertat cărțile pe asfalt. Apoi am scuturat tom cu tom și din toate s-au împrăștiat pe jos sute de bancnote, strălucind ca penele păsării măiestre. Asta a fost greșeala soldaților. N-au căutat unde trebuie. Dacă ar fi citit, ar fi aflat și ei că unii oameni nu în portofele își ascund banii, ci în cărți, mai ales când sunt poeți proletcultiști ca Emilian Bucov și au o soție care nu-i înghite pe alcoolici. Omul ăsta însă nu semăna să fie bețiv, spre deosebire de Emilian Bucov. Nu de de asta și-a ascuns banii în tomuri de matematică, ci pentru că voia să fugă din Tbilisi. Când mi-am dat seama de acest lucru, mi-a picat fisa că nu soldații l-au împușcat, ci probabil, taximetriștii. După soldați, ei erau cei mai periculoși oameni din oraș. Transformați din polițiști, kaghebiști, spioni sau soldați în taximetriști, purtau pistoale la ei. Omul o fi oprit un taxi ca să-l ducă la aeroport și șoferul l-a împușcat, sperând să-i ia banii, o speranță care nu i s-a împlinit, devreme ce nu i-a găsit. Negăsindu-i, l-a abandonat la marginea drumului, într-o baltă de sânge și a tăiat-o din gară, căutându-și o altă victimă. Cu grămada aia de bănet, aș fi putut să fug cu Oxana din Tbilisi. Întrebarea era unde-i să-i pun ca să nu bat la ochi. Numai nu în servietă. Servieta asta m-ar fi făcut imediat la fel de suspect, precum l-a făcut și pe matematicianul ucis. Sub șapcă. Să-i pun sub șapcă. Ideea poate că ar fi fost bună, dacă aș fi avut șapcă. Am auzit un țăcănit de mitralieră în zona hotelului Iveria și mi-am dat seama că trebuie să mă grăbesc dacă nu vreau să rămân pentru totdeauna în compania savantului. I-am băgat în ciorapi și în chilot.

Mi-am adus aminte de Oxana, legată la ochi, cu o eșarfă neagră, așteptându-mă să mă întorc din oraș pe post de salvator. Cât o să se bucure când o să mă vadă cu toți banii ăștia și, firește, și cu cele două felii de pâine. Nu însă și cu țigările. Țigările le-am fumat eu. Banii ăștia și nu cele trei țigări fumate de mine ne vor ajuta să fugim din oraș.

O altă bubă era însă cum să ajung în Baghebi, în orășelul nostru studențesc, cu această comoară la mine? Fără ea, așa sau altfel, aș fi ajuns mai devreme sau mai târziu, dar acum primejdiile mă pândeau la tot pasul. Tot orașul era împânzit fie de soldați care se luptau între ei, fie de patrule. Dacă reușeai să treci de primii, te găbuiau ultimii. Cu atâția bani la mine nu aveam cum să ajung viu și nevătămat în orășelul nostru studențesc. Asta îmi era clar. Mai ales că trebuia să trec pe lângă hotelul Iveria unde luptele s-au încins. Zi și tu, pe unde s-o iau ca să nu -mi iasă în față vreun soldat cu arma la ochi, și să mă întrebe da ce ai tu în ciorapi și în chilot? Singura soluție ar fi fost să merg direct la aeroport, iar odată ajuns acolo să cumpăr două bilete la avion și să mă întorc după Oxana, în speranța că până atunci se vor mai domoli și luptele în oraș. Iar încoace și încolo să merg cu un taxi. Mi se făcu un dor nebun de Oxana. În timp ce căutam un taxi pe strada din fața Bibliotecii, mi-am amintit de matematicianul ucis și mi-am dat seama că ar trebui mai întâi să-mi fac și eu rost de un pistol, înainte de-a găsi un taxi, căci altfel voi împărtăși și eu soarta celebrului matematician ucis pe o stradă din spatele bibliotecii, iar cadavrul meu în cel mai bun caz o să mi-l înghită apele râului Mtkvari , iar în cel mai rău caz o să se împuțească alături de cadavrul matematicianului, căci, se știe, poezia și matematica au fost alături mai ales în vremuri grele, atât pe lumea asta, cât și pe lumea cealaltă. Nu puteam să caut un taxi fără să caut mai întâi o armă.

M-am fofilat în parcul Galaction Tabidze, unde se află o cafenea la care îmi plăcea pe vremuri să beau cafea cu Oxana, căci acolo se făcea cea mai bună cafea din oraș. Cafeneaua aia nu mai exista. Păi foarte bine. Eu nu cafea căutam acum, ci soldați uciși. Cei mai mulți se aflau în jurul monumentului lui Constantin Gamsahurdia. Erau mai mulți decât copaci în parc. L-am deposedat pe unul dintre ei de pistol, oricum, acum nu i-ar mai fi folosit la nimic și m-am întors în stradă ca să caut un taxi. În fața Bibliotecii Naționale a Georgiei am văzut o mașină care semăna a taxi. M-am apropiat, gândindu-mă că, azi, Biblioteca Națională a Georgiei îmi poartă noroc. Bărbatul bărbos și cu ochelari fumurii pe nas m-a ascultat atent, măsurându-mă din cap până în picioare, ricanând.

- Dar știi cât te-ar costa un drum până la aeroport, după care înapoi în oraș și apoi iar la aeroport?

- Cât?

Mi-a numit o sumă astronomică, dar șirul ăla nesfârșit de cifre nu m-a băgat în boale, și el a observat lucrul ăsta, poate, de aia, a renunțat să mă mai interogheze mai departe. M-a mirosit din prima că sunt putred de bogat și s-a gândit că, în curând, toți banii ăia vor fi ai lui. Mă grăbea să urc în mașină fiindcă se grăbea să intre mai repede în posesia acelor bani. Îi ardea buza după banii ăia. Se întețiseră împușcăturile în zona hotelului Iveria și câteva gloanțe ne-au șuierat pe deasupra capetelor.

- Urcă, ce mai aștepți, mi-a spus el. Urcă mai repede!

El știa scurtăturile, pe unde nu se împușca și pe unde nu prea bântuiau soldații sau fantomele lor. Eu mă gândeam la Oxana. La cât de mult o să se bucure ea când o să intru în camera ei și o să-i spun iată biletele de avion- le-am cumpărat deja- dă-mi valiza- ea își făcuse valiza încă de la primele împușcături- și hai să plecăm mai repede, căci în curte ne așteaptă un taxi ca să ne ducă la aeroport. El a frânat brusc în mijlocul podului de pe Mtkvari, sperând că o să mă ia ca din oală, îndreptându-și pistolul spre mine. Stupoarea lui a depășit-o pe a mea, când m-a văzut țintindu-l și eu cu un pistol, dar mai ales când a realizat că eu am reușit să trag primul – l-am împușcat în mâna în care ținea pistolul- și, de aia, glonțul lui doar mi-a dat jos din cap șapca, fără să-mi atingă un fir de păr. Dacă nu aș reușit să apăs eu primul pe trăgaci, cred că m-ar fi nimerit drept în frunte, unde, de fapt, și-și dorea să mă nimerească, iar cadavrul mi l-ar fi aruncat de pe pod în apele râului. Nu exclus ca în cealaltă viață să fi fost actor, pentru că prea tare-i plăceau spectacolele. I-am stricat însă ploile împușcându-l primul și punându-i țeava pistolului la tâmplă, forțându-l să iasă din mașină și să-mi cadă în genunchi în fața mea. Ce dracu, și mie îmi plac spectacolele, nu degeaba mai scriu și eu uneori piese de teatru. Bătea mătănii în fața mea, rugându-mă să-l iert. Văzându-l că vine prea aproape de mine, am tras în aer și el a luat-o la sănătoasă, în direcția cimitirului. Pe vreme de război toată lumea își caută salvarea în cimitir, nu doar cei morți, ci și viii. El fugea crezând că vreau să-l ucid. Nu de asta împușcam eu deasupra capului lui, ci ca să-mi debaraseze drumul. Nici gând să-l ucid, așa cum credea el și cum ar fi făcut-o el, dacă ar fi fost în locul meu. Împușcam în aer doar ca să-l fac iasă mai repede de pe carosabil. Nu aveam nevoie de viața lui, ci de mașina sa. M-am urcat la volan și am pornit motorul, gonind cât de repede puteam spre aeroport. Tot drumul m-am gândit la Oxana. Înainte să parchez mașina în fața aeroportului, am băgat pistolul în buzunarul din spatele scaunului. Apoi am fugit spre ghișeul de bilete, fără să mă mai întreb dacă am închis sau nu portiera. Femeia de la ghișeu era ucraineancă. Habar nu am de ce mi-a spus asta, cu toate că eu am întrebat-o dacă zboară vreun avion din Tbilisi în seara aia. Zbura un avion la Chișinău într-un sfert de oră. Prețurile explodaseră și un bilet costa cât o mașină, dar tot mi-ar mai fi ajuns bani pentru două bilete. Totul era să mă decid ce să fac. Doi călători nu au venit- un bărbat și o femeie. Timp nu mai aveam la dispoziție. Acum sau niciodată, mi-a spus în ucraineană femeia de la ghișeu. I-am cerut în ucraineană un singur bilet. Nu aveam de ales. Mi l-a vândut. Cu adevărat limba ucraineană deschide toate ușile.

Când avionul s-ar ridicat deasupra orașului acoperit de un nor gros de fum, m-am gândit la Oxana, promițându-mi că, mort-copt, așa sau altfel, dar după ce voi ateriza la Chișinău o să-l fac pe dracu în patru și o să mă întorc îndărăt la Tbilisi, poate chiar a doua zi, ca s-o scot și pe Oxana din ghearele iadului ăla.