Dumitru CRUDU // Noi vrem Unire cu România
Văzând-o prin fereastra unei cafenele de pe strada Ștefan cel Mare pe Livia, frumoasa doctoreasă de piele, trecând visătoare printre oameni, mi-am amintit de vara aia nebună când Galina Andreeva din Tiraspol, împreună cu suratele ei, s-au așezat cu fundurile lor moi și apetisante pe șinele fierbinți de cale ferată, în fața trenurilor ce veneau din Chișinău, forțându-le să-și micșoreze viteza și să se oprească în fața lor, în timp ce eu nu aveam unde să dorm și Nae mă lua la el într-o garsonieră de pe Valea Dicescu, pe care-o închiria împreună cu Flavius, de la Maria Vasilievna din Krasnoiarsk, așternându-mi o saltea pe podeaua de la bucătărie, pe care mă lăsa să sforăi în voie toată noaptea, nu înainte însă de a-mi povesti noi și noi detalii despre fata asta răpitoare, pe care eu, la acea oră, încă n-o cunoșteam. Nae era mort după ea, despre ea vorbindu-mi chiar și înainte de-a merge să se culce în patul lui, de lângă singura fereastră din camera lor, pe care când o deschidea, înăuntru năvăleau miroznele vișinilor din grădină. Lui Nae i-a căzut la inimă la o demonstrație din fața Ministerului de Interne, unde Livia striga că vrea unire cu România, în fața cordonului de milițieni. Împins de puhoaiele de oameni care soseau din toate colțurile orașului, Nae se trezi alături de fata asta fermecătoare și se îndrăgosti pe loc de ea. În clipa când miliția tăbărî cu bastoanele pe ei, el era deja topit după ea.
O vedea doar la mitinguri, demonstrații sau la ședințele cenaclului Mateevici, de la care Livia nu lipsea niciodată și unde venea împreună cu o colegă de-a ei de la facultatea de medicină. La o ședință a cenaclului Mateevici, în timp ce Dumitru Crudu recita Jucătorul de șah al lui Ștefan Augustin Doinaș, Nae mă târî prin mulțime pentru a-mi face cunoștință cu Livia și cu prietena ei. Avea aerul că tocmai atunci a avut un orgasm. Cred că pentru asta a și îndrăgit-o Nae. Cu fața ei trasă și argintie, ca o bomboană suptă în gură, părea că trăiește o mare desfătare în adâncul trupului ei. Despre asta vorbeau ochii ei albaștri și misterioși, din care izvora o lumină asemănătoare luminii unei stele îndepărtate, după cum avea să-mi spună în aceeași zi Nae, înainte de-a merge să se culce în camera sa. Privind-o, nu-ți puteai dori decât un singur lucru, să vină mai repede noaptea și să rămâi singur cu ea. Or, anume asta și-și dorea Nae și anume asta nu-i reușea niciodată: să rămână singur cu ea. Niciodată nu era singură. Tot timpul mai era cu cineva, cu Veronica sau cu Claudia, în mijlocul pădurii de oameni de la cenaclul Mateevici sau de la mitingurile și demonstrațiile de pe strada Lenin.
Toate marșurile noastre antisovietice se terminau la căderea serii, când Nae începea să-i tragă clopotele. De câteva ori le-am condus acasă, în camera lor din căminul numărul zece de la medicină, până la ușa de la intrare, pe care ele o deschideau, iar Nae o închidea după ele, cu o față abătută, ca după o înmormântare. O dată ne-au invitat la ele, în ziua aia când pe Igor Smirnov l-au eliberat din închisoarea centrală din Chișinău. Chiar în fața căminului lor, când a început să plouă cu găleata și Liviei i s-a făcut milă de noi. Ne-au făcut chiar și un ceai. L-a făcut Livia și Nae a mers s-o ajute. Ceea ce-a încercat să obțină Nae de luni de zile – să rămână singur cu Livia- în seara aia a reușit. Dar nu în bucătărie, care gemea de studenți sau studente la medicină, ci un pic mai târziu, când a înțeles și Veronica ce urmărește prietenul meu și m-a rugat s-o însoțesc la magazin după țigări, doar ca să-i lase singuri. Mi-a arătat pachetul nedesfăcut în fața căminului și nu am mai ajuns la magazin. Sub cozorocul ușii de la intrare am stat preț de câteva țigări, adică destul ca Nae să-și deschidă sufletul în fața Liviei și ea să-i dea un răspuns clar.
Când ne-am întors, l-am găsit pe Nae căzut la picioarele Liviei, cu mâinile lungite spre ea, recitându-i o poezie de-a sa și pe ea privindu-l absentă. Părea că nu-l ascultă. Părea să fi așteptat altceva de la el, nu să-i recite poezii, chiar și dacă alea erau poezii de dragoste și poeziile alea de dragostei îi descriau frământările inimii lui și iubirea – copleșitoarea iubire- pe care o simțea pentru fermecătoarea domnișoară din fața lui. Pentru că el nu i-a spus pe șleau ce-și dorește de la el, nici ea nu i-a dat un răspuns limpede. Mai bine zis, nu i-a dat niciun răspuns.
Da, da, firește că Livia nu era o proastă ca să nu-și dea seama ce simte un bărbat care-ți cade la picioare și-ți recită poezii de dragoste, în care te compară cu zeițele din adâncurile mării și ale istoriei. Și-a dat seama. Înțelegea prea bine că Nae e mort după ea, dar, de, nu-l iubea. De aia, nici nu-i încuraja pasiunea. N-o încuraja, dar nici nu i-o respingea. Îl ținea la distanță, dar nu-l alunga. Ceea ce Nae credea că ar fi timiditate, era doar indiferență. Ea nu-l iubea nici cât negru sub unghie. Nae însă o iubea și ea se mândrea cu asta. Ea, o biată studentă la medicină, era venerată de un ditamai poet ca Nae, cu cărți publicate și premiate, traduse și în limbi străine, ovaționat la fiecare ședință a cenaclului Mateevici, întâmpinat în școli cu pâine și sare. Era fericită că el s-a putut îndrăgosti de ea. Asta o flata și o încânta, însă doar atât, nimic mai mult. O flata și o încânta că poeziile dedicate ei Nae le recita la ședințele cenaclului Mateevici, de pe scena Teatrului de Vară, în fața a zece mii de oameni, veniți nu doar din Chișinău, ci din toată țara și toți le aplaudau în picioare. Asta o măgulea la culme. Sau o amuza. Mai degrabă că o amuza. O amuza copios, de aia, nici nu-i dădea papucii și nu-l dădea pe ușă afară. Că o amuza, într-un târziu, a înțeles și Nae, dar până a realizat asta a trebuit să curgă multă apă pe Nistru lui drag. Până a înțeles și Nae asta, au bubuit primele împușcături la Dubăsari și au apărut primele victime. Apoi s-a dezlănțuit războiul. Nae era din Coșnița și a mers să-și apere satul cu arma în mână, fiind omorât în luptele pentru șoseaua care trecea pe lângă sat, venind de la Râbniția și mergând la Tiraspol.
După acel război nu am mai văzut-o vreo zece ani.
Când am întâlnit-o întâmplător în fața unei florării de pe Bodoni, ea m-a invitat la o cafea la o cafenea din coasta Bibliotecii Naționale, unde-și petrecea timpul Nae atunci când nu mergea la mitinguri sau demonstrații. Ne-am amintit de Nae și de vremurile de altădată. Ea mi-a spus că mai păstrează și acum toate poeziile pe care i le-a dedicat Nae, căci poate eu nu știam asta, dar toate i le-a dăruit ei. Așa cum nu au fost publicate nicăieri, le mai avea doar ea. Văzând că-mi arde buza să le recitesc, m-a chemat la ea, ca să-mi arate poeziile pe care i le-a dedicat Nae și care ridicau mulțimea aia de zece mii de oameni în picioare.
Ea locuia în capătul Râșcanilor. Nu am luat troleul sau taxiul, ci am mers pe jos, înfruntând soarele nemilos al amiezii. Am trecut și pe străzile pe care ieșeam la mitinguri sau demonstrații. Pe drum am înțeles ce-l fascinase pe Nae la Livia, aerul că trăiește o mare desfătare în adâncul ei, chiar în timp ce merge alături de tine și-ți vorbește sau te ascultă. Cred că asta m-a făcut și pe mine să mă îndrăgostesc de ea. Dacă am fi luat taxiul sau troleul, nu cred că m-aș fi îndrăgostit. Când am intrat la ea în casă, eram mort după ea, așa cum a fost și Nae cândva.
Mi-am dat jos din picioare adidașii și am simțit cum îmi put ciorapii. Cred că a simțit și ea. De aia, nici nu m-a oprit atunci când am rugat-o să mă lase la baie, unde m-am descălțat de ciorapi și i-am spălat cu săpun. Apoi m-am spălat și pe picioare și i-am încălțat. Din baie și până în bucătărie am acoperit podeaua cu urme umede. Acum nimic nu mă mai încurca să-i mărturisesc dragostea mea. N-am să repet greșeala lui Nae și n-am să-i spun poezii. O să-i spun deschis ce simt pentru ea, așa cum am făcut-o și cu alte fete, la fel de subțiri ca și ea. Asta voiam s-o fac când am deschis ușa bucătăriei și am intrat și asta n-am făcut-o când am văzut că încăperea aia minusculă era plină de fete drăguțe. Unele stăteau și pe podea, cu picioarele sub ele. M-a prezentat ca cel mai bun prieten al lui Nae și fetele m-au privit fascinate. Nu știu de unde s-au luat, dar vorbeau atât de animat de parcă ar fi fost de dinaintea noastră acolo. Trăiam o mare dezamăgire. Am avut totuși și o bucurie în seara aia. Nu-mi mai puțeau ciorapii și mi s-au uscat pe picioare cât am stat de vorbă cu ele. Când am ieșit, nu am mai lăsat urme ude după mine. Înainte să ies însă i-am amintit pentru ce m-a chemat la ea și ea mi-a adus dintr-o altă cameră o mapă roșie, legată cu o panglică albă. A desfăcut panglica și a scos din mapă niște foi albe, îngălbenite pe la colțuri. Erau poeziile lui Nae. I-am recunoscut imediat scrisul. Fetele povesteau despre marea din Croația, iar eu i-am cerut să-mi dea mie poeziile lui Nae, ca să le public. N-a vrut. În schimb, mi-a permis să le copii. Cât le-am transcris, fetele au tăcut, privind vrăjite foile scrise de Nae, pe care ea mi le lua din mână după ce le copiam în caietul meu și le băga în mapă, poezie cu poezie, până le-a băgat acolo pe toate, iar mapa aia a legat-o la loc cu panglica aia albă și a dus-o într-o altă cameră.
Când am ieșit, am înțeles că ea a început să-l iubească pe Nae, după ce acesta a murit. Deci ar fi trebuit să mor și eu, ca să mă iubească și pe mine, mi-am spus, și nu am mai căutat-o niciodată de atunci, deși aveam telefonul ei și știam și unde stă.
Azi am văzut-o din nou, prin fereastra cafenelei.
Părea că timpul nu a trecut peste ea. Era chiar și mai fermecătoare decât a fost pe vremea când trăia Nae sau când mi-a arătat poeziile lui. Am deschis ușa cafenelei și am ieșit afară. Ea nu se îndepărtase prea mult, de parcă în tot răstimpul ăsta a stat nemișcată la colțul străzii. Am coborât scările și mi-am lipit piciorul drept de asfalt. Ea se afla nu departe de mine, la câțiva copaci distanță. Am făcut câțiva pași spre ea, apoi m-am întors pe călcâie și am luat-o în direcția opusă. Spre sediul Ministerului de Interne, acolo unde a și întâlnit-o pentru prima dată Nae scandând în fața cordonului de milițieni că vrea unire cu România.
