Dumitru CRUDU // Împușcături în pădurea de la Durlești

Ochii mi-au cuprins cu o privire pădurea de la Durlești, în care am intrat ca să mă pimb, în timp ce mâinile îmi pătrundeau în buzunare. Acolo mi-au și rămas, când în capătul aleii a apărut o femeie cu părul vâlvoi, îmbrăcată într-un trening verde. Alerga. Când m-a văzut și ea, a smuncit din buzunar un pistol și l-a îndreptat spre mine. Alerga spre mine, cu pistolul în mână. Toată vlaga mi s-a scurs din corp, la vederea pistolului ăla negru din mâna ei delicată.

Prima asociere pe care am făcut-o a fost cu războiul din jurul nostru, și primele senzații care mi-au străbătut trupul au fost de frică. Nu mă puteam mișca din loc și nu știam ce să fac. Clipeam des, încremenit la marginea cărării din inima pădurii din Durlești. O cărare acoperită de frunze căcănii, pe care mă aflam doar eu și femeia cu pistolul în mână. Femeia alerga, iar eu o priveam năuc. Cobora panta în fugă, apropiindu-se de mine, care nu îndrăzneam să fac un pas.

Femeia își armă pistolul, amintindu-și cum ieri un bărbat cu ochi unsuroși s-a prăbușit peste ea țâșnind de după un copac. Ieri, nu avea pistolul la ea, și ceea ce a salvat-o a fost faptul că bărbatul ăla băuse prea mult și era tare mămăligos.

Femeia îl scruta pe bărbatul din vale, încercând să-și dea seama dacă era cel de ieri sau nu și ce plănuia să facă. L-a văzut cu mâinile în buzunare și asta a și făcut-o să-și scoată pistolul. Un bărbat care-și ține mâinile în buzunare în mijlocul unei păduri i se părea de-a dreptul suspect. Cine știe ce avea în buzunare și ce intenționa să facă.

Femeia se apropia cu pistolul ațintit asupra mea, gata să tragă dacă eu aș fi schițat vreo mișcare. Îmi era limpede asta.

Când a ajuns la vreo zece pași de el, femeia și-a dat seama că tipul ăsta încremenit la marginea cărăruiei nu semăna deloc cu bărbatul de ieri. Bărbatul de ieri avea alți ochi. Mici și chiftind de ură. Pe când acesta avea niște ochi atât de mari, că se mira cum de nu-i săreau din orbite. Dar ce căuta în pădurea asta de la marginea orașului? Oare ce om normal se plimbă pe aici la o oră atât de matutină? Prin pădurea asta umblă doar vecinii ei, dar pe aceștia îi recunoaște de la o poștă, sau maniacii. Vecinii ei ies să-și plimbe câinii sau să facă sport, ca ea. Nu semăna cu niciunul dintre vecinii ei. Deci, nu putea fi decât un dezaxat. Juca teatru că ar fi speriat, pentru a o ataca atunci când ea și-ar fi lăsat garda în jos, Altfel, de ce nu-și scoate mâinile din buzunare și nu-și vede de drumul lui? De ce stă la marginea potecuței ăsteia și o așteaptă? Ca ce chestie s-o aștepte? Și ce va face când va ajunge în dreptul lui? O va ataca?

Degetul îi transpirase pe trăgaci. Femeia se gândi că bărbatul ăsta nu-i inspiră niciun pic de încredere.

Îi mai despărțeau vreo cinci pași, când îmi căzu o fotografie din buzunar.

Femeia a văzut-o și distinse chipul din poză: era al unei femei în vârstă, cu părul cărunt, pe care bărbatul s-a aplecat s-o ridice. Avea mâinile goale.

Femeia trecu în fugă pe lângă el, cu pistolul în mână, dispărând în bulboanele pădurii.

Poza aia era a mamei mele. Am cules-o din frunze, și am pus-o în buzunarul de la piept.

Din crângul unde a dispărut femeia cu pistolul în mână am auzit strigătele unui bărbat și o împușcătură.

Cu poza mamei în mână, am ieșit din pădure și m-am îndreptat spre stație, unde am urcat în autobuzul 52.

Eram în a 956 zi de război.

Mama mi-a salvat viața.