Dumitru CRUDU // Ce bună mai era berea aia din Brașov
În ziua aia în care m-am hotărât să-mi iau zilele, i-am înmânat în cafeneaua italiană, de lângă Liceul de Arte, o scrisoare, în care îi povesteam de-a fir a păr de ce m-am decis să-mi curm viața: pentru că nu mai puteam să îndur uriașa și îngrozitoarea suferință de-a fi fără ea, după ce m-a părăsit în urmă cu o săptămână.
Până am pătruns în pădurea de la marginea orașului, eram sigur că a terminat de citit scrisoarea și că înspăimântată și îngrozită a răscolit deja tot orașul, căutându-mă peste tot. Nu i-am spus unde voiam s-o fac și cum, așa că nu avea cum să dea de mine prea repede. Mi-am deconectat și telefonul, pentru a nu mă suna. Eram sigur că a anunțat deja și poliția și echipajele lor în curând vor fi și aici, de aceea, trebuia s-o fac cât mai repede.
Ultima clădire din oraș era abatorul și după aia începea pădurea aia fără fund. Am trecut și de ea și am intrat în pădure. Nu voiam să mă adâncesc prea departe însă, pentru a o putea face înainte ca ei să apară aici. M-am oprit sub un copac de pe dâmb, de unde se vedea șoseaua și de unde i-aș fi putut vedea și eu, dacă ar fi apărut. Atunci aș fugit în adâncul pădurii, ca să nu-mi mai dea niciodată de urme.
Cu eșarfa înfășurată în jurul gâtului, am urcat în copac, căutând cea mai viguroasă creangă pentru a o transforma în spânzurătoare. De după colț, se ivi o mașină cu farurile aprinse. Preț de câteva clipe, lumina lor mă decupă din întuneric, cu tot cu copacul pe care mă cățărasem. M-am lipit de trunchi ca să nu mă vadă. Mașina se opri peste drum de mine, cu farurile îndreptate asupra mea, iar din ea ieși un bărbat mătăhălos, care goli în iarba de la marginea șoselei o sticlă de șampanie. M-am bucurat că nu era polițist. Lumina farurilor mă orbea și mi-am acoperit ochii cu palmele. Nu știu dacă m-a văzut. Mai degrabă că nu, acaparat de grija de-a deșerta conținutul sticlei. Nu știu ce-a făcut cu sticla. Mi-am dezlipit palmele de pe ochi doar după ce mașina aia plecă, cufundând în întuneric șoseaua și pădurea.
Cele două capete ale eșarfei încercam să le leg de creanga aia neagră, pentru a mă arunca în gol. Nu reușeam s-o înnod de creangă. Din cauza întunericului, eram cam neîndemânatic. Deodată, hodoronc-tronc, din stomac mi s-au ridicat în gât și de acolo în gură toate berile pe care le-am băut înainte să-i înmânez Roxanei scrisoarea mea de adio și înainte să intru în pădurea asta întunecoasă. Un puhoi galben mi-a țâșnit din gură. Mă țineam cu o mână de creangă ca să nu cad, iar cu cealaltă de burtă. Mi-am supt burta ca să opresc potopul ăla din stomac, dar n-am reușit. Tot ce-am băut în seara aia, ieșea acum din mine, de parcă aș fi fost o fântână arteziană. Partea nasoală era că începu să iasă din mine și ce-am mâncat la prânz când Roxana m-a anunțat că mă părăsește, în una dintre cele mai populare crâșme din Brașov. Iar toată voma aia îmi cădea în primul rând pe cămașa și pe pantaloni, murdărindu-i.
Luna a ieșit de sub nori și eu am văzut cum cei mai buni și cei mai frumoși pantaloni ai mei semănau cu pantalonii unui bețiv. Ce mai încolo și încoace, arătam ca un porc. Nu-mi plăceau bețivii care borau pe ei, așa cum nu-i plăceau nici Roxanei, care făcea baie de două ori pe zi și de tot atâtea ori își schimba și hainele, pentru a arăta mereu proaspătă și seducătoare. Orice ți-ar fi iertat, numai nu să vii în haine murdare la un randevu cu ea. Se făcea foc când veneam cu pantofii murdari. Își scotea din geantă pachețelul cu șervețele umede – mereu avea la ea un pachețel cu șervețele umede- punându-mă să-mi curăț pantofii în plină stradă. O pată de grăsime rămasă pe pantaloni după prânz sau cină devenea, pentru ea, cea mai mare tragedie posibilă. Putea să-ți ierte minciuna, prostia, trădarea, lăcomia, nu însă și petele de grăsime de pe cămașă și pantaloni rămase după prânz sau cină. Pe fostul ei iubit l-a părăsit doar de aia că ăla nu-și călca hainele. Asta i se părea prea de tot. O dată a trecut pe cealaltă parte a străzii, când a venit cu pantalonii necălcați.
Nu mă puteam opri. Dădeam de mâncare la rațe în neștire. Nici n-am bănuit că am putut să beau atât de multă bere înainte s-o caut pe Roxana și să-i dau scrisoarea. Când, în sfârșit, m-am oprit din vomitat, m-am simțit ușor ca un porumbel. Aș fi putut și să zbor, dacă aș fi început să dau din mâini în acele clipe. Oricum ar fi, am sărit din copac, îngrozit de halul în care arătam. Înainte de-a o face, ar fi trebuit să-mi curăț mai întâi hainele. La mine nu aveam decât un bilet de adio, într-un buzunar al pantalonilor, destinat prietenilor mei, ca să afle și ei de ce am făcut acest gest fatal. Nu am avut de ales și mi-am șters pantalonii cu el. Lasă cu o să afle ei de la Roxana, de ce am făcut-o. Dacă nu o fi aflat deja. La ora asta nu aveau cum să nu afle. Sunt sigur că Roxana i-a sunat pe toți și le-a spus. Îmi și imaginam cum mă caută împreună cu Roxana prin tot orașul, distruși.
Nu, biletul ăla nu m-a ajutat prea mult. Cu el nu am reușit să-mi scot decât o singură pată, din sutele de pete de pe haine. Nu, nu-mi puteam permite s-o fac în halul ăsta. Roxana va fi pur și simplu oripilată când o să mă găsească. Nu voiam ca ultima ei impresie despre mine să fie asta. Nu mi-ar fi iertat asta toată viața ei.
Pentru a o putea face, va trebui să mă întorc acasă și să-mi schimb hainele. Iar îmbrăcat în haine curate, da, o puteam face fără nicio părere de rău. Decât suferința asta strivitoare că Roxana m-a lăsat pentru totdeauna, pentru un pițigoi care distribuie pizza prin oraș, mai bine neantul. De fapt, așa s-au și cunoscut, ea a comandat o pizza acasă, iar el i-a livrat-o, iar de atunci au rămas împreună.
Mi-a desfăcut eșarfa de la gât și mi-am șters și cu ea voma de pe haine. Apoi am aruncat-o într-un tufiș și am părăsit pădurea. Când ieșeam însă din pădure, m-am poticnit și am căzut într-o baltă, de unde am ieșit plin de mâl și de buruieni.
În parcul Eroilor Revoluției am văzut-o și nu mi s-a părut deloc că ar fi disperată și deznădăjduită. Așezată pe genunchii pițigoiului ăla care stătea pe o bancă din inima parcului, nu semăna cu un om care ar fi pierdut un om apropiat, până nu demult cel mai drag om al ei. Nu plângea și nu-și rupea părul din cap, ci îl asculta cu gura căscată pe tipul ăla care-i povestea un banc fără pierdea despre blonde.
- Aha, înseamnă că, de asta, blondele se uită la un film porno până la capăt? o întrebă ea.
- Da, de asta, da tu cum ai crezut, că pentru altceva? Sigur că de asta, i-a spus el și ea a izbucnit în hohote de râs. Râdea atât de tare că oamenii din jurul lor s-au sculat în picioare și i-au privit dezaprobator. O bătrână chiar s-a apropiat de ei și i-a rugat să nu mai râdă atât de tare, că nu sunt numai ei în parcul ăla. De parcă nu ar fi auzit ce i-a spus bătrâna, Roxana continua să râdă la fel de tare ca și până atunci, iar femeii nu i-a rămas nimic altceva să facă decât să se mute într-un alt colț al parcului. Cât ai bate dintr-un picior, s-au golit toate băncile din jurul lor. De după copacul de unde-i urmăream nu aveau cum să mă vadă. Aveau și bere cu ei. Când nu spuneau bancuri și nu râdeau, beau bere sau fumau.
Am ieșit din conul din umbră și m-am oprit brusc în fața lor. Când m-au văzut murdar de vomă și de glod, au crezut pesemne că am venit de pe lumea cealaltă, sub chip de strigoi, altfel nu-mi explic de ce au luat-o la sănătoasa, abandonându-și pe bancă berile și țigările.
M-am așezat în locul lor pe bancă și am desfăcut o sticlă. Bătrânica s-a întors și s-a așezat pe banca ei mulțumită. Ce bună mai era berea aia. Nu se compara cu poșirca pe care am băut-o toată seara.
