Dumitru CRUDU // Câți au rămas în viață după bombardamentul de astă-noapte?

În acel orășel ucrainean, aflat la o sută de kilometri distanță de Pokrovsk, unde de luni de zile se duceau lupte pe viață și pe moarte, au mai rămas doar femei, copii și bătrâni și niciun bărbat, toți fiind plecați pe front. Femeile din acest  mic orășel minier au organizat un detașament de salvare a celor care au rămas fără cele mai apropiate rude, și nu mai puteau să-și poarte singuri de grijă. Din acest detașament făceau parte și surorile Elvira și Oxana Pugaci, altfel, profesoare de limbă și literatură ucraineană la Gimnaziul Taras Șevcenco de pe strada 24 august 1991. Cu listele cu bolnavi în mână, surorile ieșeau în oraș după ore și îi vizitau pe toți acești oameni cu mari probleme de sănătate. Ceea ce voiau ele să afle câți dintre ei au supraviețuit ultimului bombardament, dar, mai ales, câți dintre cei care-i îngrijeau au rămas în viață.

Prima clădire în care au intrat a fost cea de pe strada Grădinii Botanice, din imediata vecinătate a maternității.

Azi noapte pe strada asta a avut loc un bombardament devastator. Clădirile din această zonă au fost atacat cu drone și rachete, fiind avariate serios sau chiar rase de pe fața pământului. A fost bombardată și maternitatea, din care nu a rămas piatră pe piatră. Doar blocul în care locuiau Volodomir Porojniuk, Svetlana Gaibo, Irina Nikuriuk și  Piotr Vdovcenko, care sufereau de diabet, scleroză în plăci, ciroză și Alzheimer, a scăpat întreg. Toate celelalte clădiri ardeau și fumegau, ca niște torțe. Aceasta însă nu avea nici măcar o singură fisură. Se pare că, se gândi Oxana, în timp ce urca scările alături de sora sa, există cineva în acest bloc pe care Dumnezeu îl iubește foarte tare. S-au oprit la etajul trei, unde locuiau de când Volodomir Porojniuc și Clavdia, soția sa, ambii trecuți de șaptezeci de ani. Volodomir suferea de diabet și era dependent de injecțiile cu insulină, pe care și le înfigea singur în burtă. Cu toate astea, nu-l ajutau picioarele ca să iasă din casă și să meargă la băcănie. Toate cumpărăturile le făcea Clavdia. Fără ea ar fi murit de foame. Elvira a sunat la ușă și au auzit vocea doamnei Clavdia, tunând din casă.

- Cine-i acolo și ce doriți?

- Suntem noi, Oxana și Clavdia.

Bătrâna le-a deschis bucuroasă, iar cele două surori au îmbrățișat-o, fericite că trăia și că putea să aibă grijă și în continuare de domnul Volodomir. Nu le lipseau decât injecțiile cu insulină. Oxana și-a notat într-un caiet asta și au ieșit pe palier, conduse de ambii bătrâni. Domnul Volodomir bocănea în urma doamnei Clavdia cu cârjele sale de lemn.

La etajul cinci, trăia Svetlana Gaibo, împreună cu fata ei, Diana. Bătrâna suferea de Alzheimer. Fără Diana ar fi fost ca fără ochi și urechi.

Le-a deschis Diana foarte speriată, dar le-a lăsat să intre după ea în casă. Au găsit-o pe doamna Svetlana cu mâinile legate de corlatele patului și s-au uitat contrariate la fiica ei.

- Când a căzut prima bombă, a vrut să se arunce pe geam. De regulă, se ascundea sub pat, dar acum a vrut să se arunce pe geam. De asta și nu de altceva, am legat-o de pat.

- Dar acum nu mai cad bombe, de ce nu o dezlegi?

- Pentru că, oricum, vrea să se arunce pe geam. Nu mai știu ce să fac cu ea.

- Dezleag-o. Poate, văzându-ne și pe noi, nu va mai avea această intenție.

Diana i-a dezlegat mâinile și bătrâna s-a năpustit la Elvira, s-o gâtuie. Cu chiu, cu vai, Oxana și Diana au scăpat-o din mâinile bătrânei demente. Singura soluție era s-o imobilizeze din nou de corlatele patului. Altfel, putea să facă cele mai mari prostii din lumea asta, cum ar fi, să lase gazul deschis, fără să-l aprindă. Diana nu o putea lăsa o clipă liberă. Venea peste tot ca o umbră după ea.

- De fiecare dată, după explozii e foarte agitată. Doar după trei-patru zile se liniștește, le-a povestit Diana în timp ce le conducea pe palier.

Pe când suiau scările la etajul șapte – evitau să meargă cu liftul de când se deconecta brusc lumina, pentru a nu rămâne blocate în interiorul lui – ca s-o viziteze pe Irina Niciuriuc, Oxana se gândi înfricoșată la faptul că linia frontului se apropia și de orășelul lor. Oare doamna Svetlana nu va deveni și mai surescitată?

Irina Nicuriuc locuia împreună cu soțul ei Fiodor, ambii având în jur de optzeci de ani, într-un apartament cu patru camere, dar nimeni nu le-a deschis ușa, oricât de mult au sunat. I-au zbârnâit degeaba și pe vecini. Oxana și Elvira erau foarte speriate să nu li se fi întâmplat ceva rău. Și-au promis să revină mai spre seară.

Două etaje mai sus locuia Piotr Vdovcenco. Acesta a descuiat prima ușă, ușa de la apartamentul său, dar nu a putut s-o deschidă și pe cea de pe palier. Pentru că nu a putut să-și suie roata de la scaunul său cu rotile în care stătea înțepenit de câțiva ani buni peste pragul casei sale. Era singur. După bombardamentul de astă-noapte, a rămas singur. Soția sa Taisia s-a prăpădit când o rachetă a sfârtecat în două blocul de vizavi. A murit de spaimă pe la trei noaptea. Noroc că, înainte de-a se prăpădi, a reușit să-l pună în scaunul său cu rotile. Așa făcea de fiecare dată când începeau să cadă bombele, cu toate că niciodată nu și-au părăsit locuința.

Cele două surori au ieșit în mare grabă din bloc. Fugeau pe străzi ca să le anunțe pe fetele din detașamentul lor despre moartea Taisiei. Trebuia s-o înmormânteze. Iar pe Piotr Vdovcenco să-l ducă la azil. Fugeau cât de repede puteau spre sediul detașamentului lor ca să ajungă acolo înainte să înceapă un nou bombardament.