Dumitru CRUDU // Băiatul și hoțul: O poveste de Crăciun

Hoțul l-a izbit în cap pe cel mai înspăimântător dintre ei și acesta nu a reacționat în niciun fel. Cu același șperaclu, a descuiat ușa principală și s-a fofilat înăuntru. Așa cum și presupunea, casa aia enormă, cu trei etaje, era completamente pustie. Chiar el i-a văzut, cu proprii lui ochi, cum au ieșit din curte cu Jeep-ul lor arogant. Mai aveau două Lamborghini în garaj, dar ele nu îl interesau acum.

Hoțul a tăiat podeaua din hol, acoperită cu blănuri de urs, cu pași neauziți, încercând să-și amintească unde i-a spus femeia că tipii ăia își țin caseta cu bijuterii. La etajul doi. Acolo. În camera de zi.

Urcă scările rulante, așteptându-se oarecum să le găsească în casa acestor bogătani. A înmărmurit locului când a călcat pe palierul de la doi. În casă mai era cineva. Femeia i-a spus că aveau și un copil, dar nu i-a spus că nu l-au luat cu ei, dar poate că nici ea nu știa asta. Vocea copilului răzbătea de după o ușă portocalie, acoperită de ramurile unui palmier enorm. Și-a scos pistolul din buzunar și a pășit cu el în mână spre camera băiatului. A auzit cum s-a răsturnat un scaun și băiatul a început să plângă gâlgâit. Cu spatele lipit de perete, își rotea pistolul prin toată casa, fiind gata să tragă în oricine i-ar fi ieșit înainte. Băiatul plângea în cascadă și el se gândi că, probabil, scaunul i s-a prăvălit peste picior și i-a provocat o durere îngrozitoare. Țipa după ajutor. Își aminti cum și el, când era copil, a căzut într-o zi din podul casei și nimeni nu veni să-l ajute, cu toate că ai lui beau în bucătărie și l-au auzit cum plânge. Nu le-a putut ierta nici până azi lucrul acesta. Vocea băiatului îi zdrobea inima. Îl striga când pe mama, când pe tata, dar aceștia, firește, nu aveau cum să-l audă, doar dacă le-ar fi telefonat cineva și le-ar fi transmis ce i s-a întâmplat băiatului lor, dar el nu avea de gând să-i sune, deși îi era milă de pici. Împinse ușa. Era încuiată. Nu-i venea să creadă că părinții l-au putut încuia în camera sa, după ce au mai încuiat și casa. Doar lui i se mai întâmplase așa ceva în copilărie. Când se îmbolnăvise de gripă sau când contractase pojar sau alte boli, părinții pur și simplu îl încuiau în casă și plecau în oraș, fără să le pese că ar fi putut să moară.

Scoase șperaclu din buzunar și descuie și această ușă. Pe băiat îl găsi căzut pe podea, cu fotoliul prăvălit peste glezna sa, de sub care nu și-o putea scoate. De durere, bătea cu pumnișorul lui mic în podea. Înfățișarea lui îi inspiră milă. Hoțul călcase în casa asta pentru altceva, el venise după caseta cu bijuterii, dar pentru moment renunță la planul lui de-a o lua și de-a face picioare. Se gândi mai întâi s-l ajute pe băiatul suferind. Îi îndepărtă fotoliul plumbuit de pe picior și-l lungi pe pat, scoțând din trusa sa medicală, pe care o purta mereu cu sine o bucată de tifon și un șprey cu gheață. Îi aplică băiatului un puf pe glezna umflată, care-i luă durerea cu mâna. Piciul îl privea cu bucurie.

- Totuși nu m-au lăsat singur?

- Nu.

- Înseamnă că țin la mine?

- Cum să nu țină?

- Cine te-a angajat să ai grijă de mine: mama sau tata?

- Mama.

- Știam eu că doar se preface că nu mă iubește, dar în adâncul sufletului ei și-ar da și viața pentru mine.

- Așa cred și eu.

- Și pentru cât timp?

- Asta nu știu.

- Ce bine ar fi să rămâi până termin grădinița.

- Da când o termini?

- Peste doi ani.

- Da de ce te-au încuiat în casă?

- Nu ți-au spus?

- Nu.

- Ca să mă pedepsească.

- Pentru ce să te pedepsească?

- Că am apărat-o pe dădaca mea.

- Cum?

- Le-am zis polițiștilor că eu i-am strecurat caseta cu bijuterii în geantă, fără ca ea să știe asta.

- Da de ce i-ai mințit?

- Ca să n-o aresteze.

- Crezi că ar fi arestat-o?

- De asta și au venit, ca s-o umfle.

- De unde știi asemenea cuvinte?

- De la părinții mei.

- Și au arestat-o?

- Nu.

- Cum de oare?

- M-au crezut pe mine.

- Cine?

- Poliția, dar nu și ai mei. Ai mei nu m-au crezut și m-au pedepsit în felul acesta.

- Dar care-i adevărul?

- Adevărul e că ea se purta așa de bine cu mine. Nimeni din lumea asta nu m-a iubit așa de tare ca ea. Nici măcar mama sau tata.

- Deci i-ai mințit pe polițiști?

- Da, i-am mințit. I-am mințit, pentru că voiam ca ea să rămână cu mine până voi termina grădinița, dar părinții mei au alungat-o în aceeași zi, iar pe mine m-au pedepsit, încuindu-mă în camera mea, lăsându-mă fără mâncare, telefon, jucării, fără dreptul de-a ieși afară și a mă scălda în piscină sau a mă juca cu câinii noștri. Așa mi-e foame, dacă ai ști. De ieri nu am mai pus nimic în gură. Mă crezi?

- Te cred.

- Pe tine cum te cheamă?

- Gagarin.

- Ce nume straniu.

- Așa mă cheamă. Da pe tine?

- Nu ți-au spus?

- Nu au reușit, se grăbeau.

- Ei mereu se grăbesc.

- Deci cum te cheamă?

- Viorel. Și așa mi-e foame. Nu am mai mâncat nimic de ieri. De ieri nu mi-au dat nimic de mâncare.

- Hai la bucătărie.

- Ei mi-au interzis să intru în bucătărie.

- Dar acum ei nu sunt acasă.

- Și dacă vor afla?

- De unde?

- De la tine.

- De la mine nu o să afle nimic.

- Tu nu ai să le spui?

- Nu.

- Semeni cu dădaca mea. Nici ea nu le spunea. Nu le spunea nimic. Tot ceea ce ei îmi interziceau să fac, ea mă lăsa.

- Ce, de exemplu?

- Să umblu desculț prin curte.

- Ei nu te lăsau să umbli desculț prin curte?

- Nu . Niciodată.

- Sau să vorbesc cu copiii din vecini. Să vorbesc sau să mă joc cu ei.

- Dar de ce?

- Pentru că sunt mai săraci ca mine.

- Dar tu voiai să te joci cu ei?

- Da.

- Chiar și dacă erau mai săraci ca tine?

- Da, chiar și dacă. Asta nu contează deloc.

- Dar de ce voiai să te joci cu ei?

- Pentru că sunt foarte veseli.

- Aha.

- Și mănâncă tot timpul ciocolate.

- Dar ție ai tăi nu-ți dau ciocolate?

- Nu, niciodată.

- Dumnezeule,  da de ce oare?

- Pentru că se tem să nu fac diabet.

- Diabet?

- Da, diabet.

- Da tu știi ce-i aia diabet?

- Nu știu. Și tu?

- Eu știu.

- Și crezi o să fac diabet dacă o să mănânc ciocolată?

- Jumătate la jumătate. Ai putea să faci și ai putea și să nu faci. Depinde.

- Mi-e foame.

- Mergi tu înainte că eu nu știu unde e în bucătăria!

- Nu ți-au spus?

- Mi-au spus, dar am uitat.

Puștiul l-a condus pe un coridor labirintic, care a făcut când la dreapta, când la stânga. Hoțul a rămas cu gura căscată. Bucătăria aia era mai mare de două ori decât garsoniera lui.

- Deschide tu frigiderul, îi spune băiatul.

- De ce eu?

- Pentru că ei mi-au interzis să deschid singur frigiderul.

- Dar ei acum nu sunt acasă.

- Dar dacă ar intra în clipa asta pe ușă și m-ar vedea holbându-mă în frigider, știi ce mi-ar face?

- Ce?

- M-ar bate.

- Pe tine ei te bat?

- Da.

- Și pe mine mă băteau în copilărie. Sau mă lăsau flămând.

- Și pe tine te lăsau flămând?

- Da.

- Te pedepseau în felul acesta?

- Nu chiar. Pur și simplu nu aveam ce mânca.

- Cum, nu aveai?

- Uite că n-aveam.

- Dar părinții tăi, nici ei n-aveau?

- Nici ei. Adică ei ar fi avut, dacă ar fi vrut, dar ei preferau să-și cumpere de băut decât de mâncare, iar din cauza asta rămâneam și eu flămând zile întregi.

- Săracul de tine. Cum mai semănăm în privința asta.

- Singura deosebire e că frigiderul tău e plin.

- De unde știi că-i plin, doar n-ai deschis ușa?

- Presupun. Hai deschide-o, nimeni nu o să-ți spună nimic. Știu că vrei asta. Știu că vrei să vezi ce aveți voi în frigider.

- Da, vreau.

- Nu-i așa că tu singur, până acum, nu l-ai deschis niciodată și nu te-ai uitat ce-i înăuntru?

- Da, nu l-am deschis. Doar mama sau tata îl deschideau și-mi dădeau sau una sau alta, niciodată ce voiam eu, întotdeauna doar ceea ce-și doreau ei să-mi dea.

- Săracul de tine. Acum deschide frigiderul!

- Dar ai să-mi promiți că nu ai să le spui?

- Promit.

- Pe ce juri?

- Pe pistolul meu.

- Tu ai pistol?

- De carton, e o jucărie.

- Mi-l arăți.

- Da, dar numai după ce deschizi ușa frigiderului.

Băiatul a deschis ușa frigiderului și a văzut că e ticsit ochi, cu o grămadă de produse pe care nu le-a văzut niciodată până acum. La fel ca și hoțul. Ambii au umblat roată în jurul frigiderului cu maxilarele căzute. Nu le venea să-și creadă ochilor.

- Avem și ciocolată neagră, avem și înghețată, avem și banane, adică tot ceea ce ei îmi spuneau că nu avem. Pot să iau o ciocolată neagră?

- Da, ia, dar numai după ce mâncăm o omletă, altfel o să ți se facă rău. Nu uita că tu nu ai nimic de aseară.

- Tu știi să faci omletă?

- Știu.

- Și durează mult?

- Cât ai bate dintr-un picior teafăr.

Hoțul a spart ouăle într-o tigaie, vreme în care băiatul i-a povestit că și fosta lui dădacă îl lua cu ea în bucătărie, doar că ea nu a îndrăznit niciodată să-i permită să se uite el singur în frigider, pentru că se temea să nu vină mama sau tata peste ei chiar în acele clipe. Când hoțul a pus omleta în farfurie, piciul a refuzat s-o mănânce singur. A împărțit-o cu hoțul. Apoi hoțul i-a permis să mănânce ciocolată, înghețată și banană. După care băiatul l-a rugat să-l ducă în curte, ca să se scalde în piscină. Au ieșit, dar băiatul nu a vrut să se scalde singur.

Când a trecut prin living, hoțul a văzut caseta cu bijuterii pe masa de sub oglindă. Unde i-a spus dădaca lui Viorel că ar fi. Băiatul l-a strigat din curte. Hoțul stătea în fața casetei și ezita s-o ia, să nu o ia. Se gândi că, dacă ar lua-o, măgăreața ar cădea pe bietul băiat, iar atunci va fi vai și amar de pielea lui. Hoțul a trecut pe lângă casetă fără s-o ia.

Făceau amândoi baie în piscină. Înotau. Se stropeau unul pe altul cu apă. Râdeau. Se auzi o mașină în fața porții și hoțul tresări și băiatul văzu asta. Sări din piscină, își strânse la repezeală legătura de haine la piept și se uită speriat unde s-o întindă.

Băiatul îl conduse în grădină, unde-i deschise o ușă secretă din zid și-l lăsă să iasă în stradă, înainte ca să intre în curte părinții săi.

‍