Dumitru CRUDU / Azi, când au bombardat gara din Nicolaev
Oamenii din jurul meu au început brusc să fugă, gonind alături de cei care deja alergau. Alarma zbiera atât de tare că instinctiv mi-am băgat degetele în urechi ca să nu o aud. O auzeam și așa. O auzeam oricum. Dacă nu aș fi luat-o și eu la fugă, oamenii care veneau alergând dinspre casele de bilete m-ar fi doborât din picioare. Alergam și eu spre pasajul subteran de sub peroane, unde se îndrepta tot puhoiul ăla nesfârșit. Instantaneu, gara se goli. Am putut să văd asta când mi-am întors capul îndărăt preț de câteva clipe. Nu mai era nimeni. Nu mai era nimeni nici în spatele ferestrucilor de la casele de bilete sau de la cafenelele din gară. Vânzătoarele și chelnerițele se scurgeau alături de noi în pasajul subteran de sub peroanele de tren, în care s-au refugiat toți călătorii. Unul din stânga mea fugea cu o cană de cafea în mână, cumpărată înainte să se dezlănțuie alarma. Nu reușise să bea nicio înghițitură și nici nu cred că va reuși, cafeaua fugindu-i din cană, așa cum fugea și el din gară, vărsându-i-se pe mâini și pe picioare. Unii mă depășeau și pe alții îi întreceam eu. O chelneriță fugea cu un teanc de bancnote în mână, pe care, probabil, i-a scos din casa de bani îndată după ce sună alarma. O fată fugea cu o plăcintă în mână.
Un puști se rătăci de mama lui. Zigzaga printre oameni și își striga mama. Nu aveam cum să-l ajut și l-am lăsat în urmă. Peste câteva minute, am auzit-o și pe mama lui strigându-și fiul.
- Slava, Slava!
- E în spate, e în spate, i-am strigat eu peste umăr și ea a încercat să se întoarcă înapoi, dar nu putea, lumea nu o lăsa, oamenii o împingeau înainte. Ea nu putea străpunge zidul de oameni care se înălța în spatele ei. Vrând-nevrând, își continuă fuga. Un băiat alerga cu o fată în brațe. Fata se căina ținându-și mâna dreaptă cu mâna stângă, protejând-o în acest fel de oamenii care zburau pe lânga ea.
Un bărbat se poticni și căzu și oamenii, pentru a nu-l călca, săreau peste el. Nu se putea scula de jos. Ceea ce reuși să facă e să se strângă ghem și să-și acopere capul cu mâinile.
Se auzi prima explozie, urmată de alte și alte explozii. Toată mulțimea aia care umplu trecerea de sub pământ înțepeni brusc. Nimeni nu se mai mișca și nimeni nu mai stătea în picioare, toți stăteau lipiți fie cu spatele de perete, fie așezați cu fundul pe covorul de beton.
Bărbatul din dreapta mea fuma. Nimeni însă nu-i făcea observații, cu toate că fumul de țigară ne deranja pe toți. Fata din fața mea citea o carte așezată pe podeaua rece, iar bărbatul din stânga mea golea o sticlă de votcă.
Exploziile se auzeam atât de deslușit de parcă bombele ar fi căzut peste noi. Sau, poate chiar, cădeau peste noi.
