Un telefon de pe front // Dumitru CRUDU

De regulă, atunci când merg să mă culc, îmi sting mobilul și îl las pe masa de sub oglindă, din coridor, ca să nu mă deranjeze nimeni când dorm. Aseară însă am uitat să-l deconectez și telefonul acela m-a trezit din somn pe la trei noaptea, făcându-mă să sar ca fript din pat și să alerg în vestibul, cu mintea chiaună și buimacă, bâjbâind cu mâinile pereții și ușa, lovindu-mă cu un picior de un scaun și amintindu-mi că, de fiecare dată când telefoanele mă trezeau din somn, mi se spuneau cele mai îngrozitoare lucruri. Vestea că mi-a murit mama mi-a fost anunțată de sora mea din Flutura în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, pe la ora 3 și 9 minute. Nu m-am mai culcat după aia în pat. M-am îmbrăcat și m-am pornit pe jos spre Flutura mea îndoliată. Cu inima cât un purice, mi-am târșâit picioarele spre aparatul acela micuț, care răspândea în jurul său o gălăgie infernală. Oare ce veste oribilă îmi va mai da și acum?Și de la cine?

- Alo, tună o voce cavernoasă la celălalt capăt al telefonului. Parcă s-ar fi auzit din fundul unei fântâni. Senzația asta am mai avut-o doar atunci când mă telefona un domn în vârstă, ca să mă întrebe fel de fel de lucruri despre te miri știe cine de la Uniunea Scriitorilor, dar nu-mi asculta răspunsurile și vorbea mai mult el. Mă suna din străinătate. Nu am știut niciodată de unde. Din care țară. Și nici cine era. Pentru că nu s-a prezentat niciodată. La fiecare două sau trei luni primeam însă un nou telefon de la el. Câțiva ani buni. Apoi nu m-a mai telefonat, iar de atunci a trecut aproape că un deceniu. Oare nu el era la telefon? După voce semăna a fi. Glasul pe care-l auzeam era glasul unui om obosit și bătrân.

- Noroc, Michea, sunt eu, Lionea, nu mă recunoști?

Deci nu era domnul acela bătrân din străinătate, pentru că acela nu-mi spuse niciodată cum îl cheamă.

- Lionea? Care Lionea?

- Lionea Tcaci.

- Lionea Tcaci?

- Lionea Tcaci din Flutura, împreună mergeam cu bicicletele la clubul acela de fotbal din Cetâreni.

Dintr-odată, mi-am amintit totul. Clubul de fotbal Speranța. Pe care am început să-l frecventez de la 12 ani și la care mergeam după lecții de trei ori pe săptămână, cu bicicletele, împreună cu Lionea Tcaci. Doar noi doi din toată Flutura noastră și eram tare mândri de asta. În zilele noastre libere defilam prin Flutura îmbrăcați în echipamentul nostru de la club. Cu care ne-am făcut și o poză în curtea școlii, cu picioarele pe minge, când a venit un fotograf ambulant din Ungheni. Acesta bătea satele cu aparatul la gât ca să facă bani. Pozele ți le dădea pe loc. Lionea Tcaci. El era fundaș. Un tip scund, dar foarte voinic. Nimeni nu trecea de el. Mi-am amintit de toate antrenamentele noastre de la club și de cum haite de câini fugeau după noi, când reveneam cu bicicletele noastre, acasă, pe valea din Florițoaia Veche. Mi-am amintit de toate astea foarte limpede, cu toate că de atunci s-a scurs atâta apă pe Prut, unde mai pui că niciunul dintre noi nu și-a legat viața de fotbal. Eu am devenit scriitor, iar Lionea, fiind ucrainean, după 1992 a ales să plece în Ucraina și de atunci nu am mai avut nicio veste de la el. Cum de oare mă sună acum, dar mai ales de unde are telefonul meu? Sau, poate, s-a refugiat și el în Moldova și acum se află în Chișinău? Poate, e în stradă, și, poate, nu are unde să stea peste noapte și, de asta, mă zbârnâie. Prin cap mi-au trecut ca niște gloanțe gânduri și gânduri. Eram gata să-l iau la mine.

- Telefonul tău îl am de la antrenorul nostru, de la Pavel Ivanovici. Tu știi că și el s-a lăsat de fotbal și are stâna sa de oi, vinde brânză și carne de oaie, din asta trăiește.

- Tu mai ții legătura cu el?

- Da, cum să nu. Nu am întrerupt-o niciodată.

- În tot răstimpul acesta ai ținut legătura cu el?

- Da. Îl sun o dată la câteva luni și obligatoriu la ziua sa de naștere, de Revelion sau de Paști. Dar nu numai pe el, ci pe ceilalți colegi de-ai noștri. Toți mi s-au plâns că tu nu-i suni niciodată.

- Pentru că am tot umblat prin lume. De asta, cred că nici ei nu mă sună.

- Să știi că clipele alea când jucam fotbal au fost cele mai frumoase din viața noastră. Îmi amintesc și acum cum ai bătut un gol din corner în poarta Grozăștii. Tu îți amintești?

- Nu,nu-mi amintesc.

- Nu?

- Nu.

- Oarecum ai putut să uiți asta? Datorită golului tău,  noi ne-am calificat în finală. Cât am mai jubilat după aia. Atunci am băut primul meu pahar de șampanie, în vestiar. Șampania a adus-o Pavel Ivanovici. Tu te-ai îmbătat dintr-un singur pahar și ai început să cânți „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română” și antrenorul nostru s-a speriat atât de tare că ți-a astupat gura cu mâna.

- Nu-mi amintesc nici asta.

- Dar eu țin minte. Eu țin minte tot. Dar îți amintești când, la Fălești, Pavel Ivanovici ne punea să alergăm pe scările din parc?

- Nu-mi amintesc nici asta.

- Tu erai mereu primul, îmi spuse Lionea și amuți brusc și eu am auzit în receptor o explozie asurzitoare. Era atât de puternică de parcă ar fi răsunat în curtea noastră. Cu telefonul la ureche, m-am holbat pe fereastră. Casele și mașinile din jur erau intacte. Apoi am mai auzit o explozie și încă una. Exploziile numai conteneau. Lionea a reușit să-mi mai spună doar atât, că rușii au început să-i atace iar și a închis, iar eu am mai rămas foarte mult timp cu telefonul lipit de ureche, întrebându-mă oare din ce punct fierbinte al frontului m-a telefonat. Nu aveam de unde să știu. În noaptea aia nu am mai deconectat telefonul, așteptându-l pe Lionea să revină și nici nu m-am mai culcat, cum nu m-am culcat nici în noaptea aia când a murit mama. Am stat treaz până dimineața, așteptând ca Lionea să mă sune iar, dar el nu m-a mai telefonat. Îi mai aștept și acum telefonul.