Dumitru CRUDU // Bucuriile noastre și ale ucrainenilor
Așa cum sunt vremurile pe care le trăim, așa sunt și bucuriile pe care le avem sau nu. Pentru vecinii noștri din Ucraina, o bucurie e liniștea, șapte sau opt ore de somn neîntrerupte de mugetele și grohăiturile rachetelor, vocile celor dragi, dacă vorbesc, înseamnă că au rămas în viață și după ultimul bombardament. Ziua în care nu cade nicio bombă este o zi în care sunt fericiți. În raport cu ei, bucuriile noastre, ale basarabenilor, sunt altele. Noi ne bucurăm că avem căldură și lumină în casă. O bucurie pe care nu o au toți ucrainenii și nu tot timpul, iar, mai nou, nu o au nici transnistrenii. Ne bucurăm că străzile pe care ne plimbăm până la cele mai mici și mai minuscule ore ale nopții sunt luminate. Un lucru firesc pentru bucureșteni sau brașoveni pentru noi este un dar. Este ceva ieșit din comun în condițiile în care lumina ne-ar putea fi tăiată în orice secundă. Ne bucurăm că rachetele doar zboară pe deasupra Chișinăului și nu cad în Chișinău. Ne bucurăm că primim salariile și pensiile la timp și nu cu o întârziere de o jumătate de an sau și mai mult, că le primim în bani gheață și nu sub formă de fel de fel de produse, să zicem sticle de ulei nerafinat, așa cum și-au primit pensia mama și tatăl meu vreo câțiva ani buni în anii 90, iar ei încă au avut noroc, alții nu au primit decât promisiuni. Astea au fost bucuriile părinților mei, astea sunt bucuriile noastre. Dar ceea ce am înțeles eu e că, în aceste vremuri triste, poți să ai bucurii numai dacă tu singur ți le faci.
Revenind la Ucraina și la ucrainenii din Kiev, de exemplu, cu toate că orașul lor e înfrumusețat de niște parcuri încântătoare, mai cu seamă alea care ies pe malul Niprului, ei nu se pot bucura de ele, cum ne putem bucura noi, bunăoară. Sau eu, în speță. Mie îmi place să mă plimb prin parcurile din Chișinău. Asta și e una dintre marile mele bucurii, să bat toate grădinile publice din oraș. Să le simt cu tălpile mele. Sau sub roțile bicicletei mele. În fiecare zi mă pun în tălpi și merg în acele parcuri în care nu am mai fost în ultimul timp, descoperind că în aceste insule verzi viața curge altfel, curge la fel ca în copilăria mea, când orice pas pe care-l făceam îmi aducea mari desfătări. O bucurie e să merg și la Flutura mea, cufundându-mă în satul în care m-am născut ca în apa mării. Niște bucurii elementare pe care ucrainenii nu le pot avea.
O altă bucurie de-a mea e lectura. Eu mă refugiez în cărți. Nu e zi ca să nu citesc o carte nouă. Iar la pachet cu lectura, mai am o bucurie. Căutarea cuvintelor și expresiilor noi. Eu sunt un căutător de cuvinte și expresii noi. Așa cum unii caută aur sau te miri ce comori, colecționează fluturi sau vânează fel de fel de păsări, eu pândesc ascuns după vreun copac expresii plastice sau cuvinte mai puţin patinate. Cu dicționarele în mână, mă refugiez într-o altă lume. În acelaşi timp, aceste cuvinte pentru mine reprezintă o încercare de-a deschide fereastra într-o încăpere neaerisită. Pentru că, aşa sau altfel, limba de lemn e ca un lup care te aşteaptă în faţa uşii. Fiecare cuvânt nou pe care-l descopăr este, pentru mine, ca un trofeu. Trebuie să recunosc că mă culc şi mă scol cu dicţionarele sub cap. Am şi vreo zece caiete în care îmi trec cele mai scânteietoare expresii şi fac asta pentru că trăiesc într-un mediu lingvistic bilingv care nu te prea stimulează să vorbeşti o limbă română expresivă şi atunci ceea ce nu pot găsi în stradă, caut în dicţionare şi în cărţi. Ştiţi, e ca şi cum ai învăţa o limbă străină, exact asta e atitudinea mea faţă de limba mea maternă, limba română. Încerc să o învăţ zilnic. Pentru a putea scrie noi romane. Asta făceam și înainte de război, asta fac și după 24 februarie, iar fiecare cuvânt nou pe care-l descopăr mă încurajează să cred că răul nu are cum să dureze prea mult.
Un alt refugiu al meu e studierea limbii ucrainene. Studierea și traducerea poeților ucraineni. În felul acesta, am ajuns și la poeta ucraineană Teodozia Zarivna, care, după 24 februarie, a rămas în Kiev, cu toate că o mare parte din timp și-l petrece în lift, fiindcă numai acolo nu aude urletele sirenelor sau vacarmul exploziilor.
În timp ce soldații ruși omoară zilnic sute de ucraineni nevinovaţi, poeta Teodozia Zarivna își îndeamnă concetățenii să fie fericiţi. Numai așa, crede ea, dușmanul poate fi învins. Eu am transpus în română poezia ei și o reproduc mai jos. În poezia ei mă refugiez ori de câte ori mă adulmecă disperarea și tristețea, iar asta vă îndemn și pe dumneavoastră. Vă îndemn să-i ascultăm și să-i urmăm îndemnul:
„Eşti dator să fii fericit,
E obligaţia ta
Faţă de cei care au trecut pe aici
Şi faţă de cei care vor veni.
În fiecare dimineaţă
Trebuie să mergi dracu să ştie unde
Şi naiba să ştie la cine.
Seara trebuie să te întorci,
Făcând rost de o pâine.
Eşti obligat să-ţi realizezi toate visele
Şi să-i iubeşti pe cei mai buni,
Dar şi pe ceilalţi,
În vremurile astea atât de urâte.
Trebuie să dai înapoi ceea ce ai primit.
Naiba să ştie de la cine, naiba să ştie când, dracu să ştie în ce împrejurări şi
Dracu să ştie pentru ce.
Nu trebuie să fii o povară
Pentru apropiaţi sau pentru rudele din plop.
Eşti dator să fii asemenea unei mașini,
să ai un motor de aur, veşnic pornit,
Să nu rugineşti niciodată.
Măcar la ceva să te obligi.
Trebuie.
Trebuie să fii fericit
În aceste vremuri de căcat”.
