Anatol Țăranu // Manualul școlar și „războiul istoriilor”
În Republica Moldova, contestarea și modificarea manualelor de istorie nu reprezintă un fenomen nou, ci o manifestare a tensiunilor geopolitice între perspectivele pro-europeană și pro-rusă asupra trecutului național...
Încercările de a influența conținutul acestor manuale depășesc sfera unei simple dezbateri academice, devenind un instrument politic utilizat la modelarea identității naționale și a memoriei colective. Astfel, intervențiile asupra conținutului istoric nu doar distorsionează trecutul, ci pot avea consecințe directe asupra percepției generațiilor viitoare despre propria istorie și apartenență națională.
Emanciparea națională și războiul celor două istoriografii
Mișcarea de emancipare națională din anii perestroikăi în Moldova sovietică a debutat printr-un val de revendicări culturale și identitare. În contextul relaxării controlului sovietic, intelectuali, scriitori, partea cea mai activă a societății, au cerut oficializarea limbii române și revenirea la alfabetul latin, ca parte a unui proces amplu de recunoaștere a identității naționale.
Pe lângă dimensiunea lingvistică, mișcarea a urmărit și eliminarea distorsiunilor istoriografice, impuse de regimul sovietic, readucând în prim-plan evenimente cenzurate, precum Unirea din 1918, anexarea Basarabiei de către URSS în 1940, foametea organizată din 1946-1947 și deportările în masă.
Lupta pentru suveranitatea și independența Republicii Moldova față de URSS s-a manifestat și printr-o confruntare directă între două perspective istoriografice opuse: istoriografia națională și cea sovietică. Acest „război al istoriilor” joacă un rol esențial în definirea identității și a memoriei colective a populației între Prut și Nistru, rămânând până în prezent un conflict deschis, de al cărui rezultat depinde viitorul Republicii Moldova.
Istoriografia sovietică – o construcție ideologică
În perioada sovietică, știința istorică a fost transformată într-un instrument de propagandă al regimului comunist. Istoria Basarabiei și a Moldovei de la est de Prut a fost rescrisă pentru a justifica politica imperială a URSS, falsificând faptele și distorsionând realitatea istorică.
Unul dintre principalele narative promovate de istoriografia sovietică a fost teoria moldovenismului, care susținea existența unei identități „moldovenești” distincte de cea românească, inclusiv prin inventarea unei „limbi moldovenești” separate de limba română. Această teorie avea scopul de a rupe orice legătură culturală și identitară a Basarabiei cu România.
Un alt mit central a fost cel al „eliberării” din 1940 – anexarea Basarabiei de către URSS era prezentată ca un act de reunificare a „poporului moldovenesc” cu patria sovietică. În această logică ideologică, trecutul românesc al Basarabiei era fie minimalizat, fie complet negat. Perioada interbelică (1918-1940) era prezentată drept „ocupație românească”, caracterizată prin „exploatare burghezo-moșierească”, fără a recunoaște progresele economice și culturale din acea perioadă.
Totodată, istoriografia sovietică a impus cenzura asupra crimelor regimului comunist. Deportările în masă, foametea organizată din 1946-1947 și represiunile politice erau fie trecute sub tăcere, fie justificate ca măsuri necesare pentru „consolidarea socialismului”. Această versiune falsificată a istoriei a fost impusă prin sistemul educațional, manuale școlare, propagandă de stat și controlul strict al cercetării istorice.
Astfel, istoriografia sovietică nu a fost o știință a adevărului, ci o construcție ideologică, menită să susțină politica expansionistă a URSS și să mențină dominația Moscovei asupra teritoriilor ocupate.
Istoriografia națională și recuperarea adevărului istoric
Odată cu începutul mișcării de emancipare națională, istoricii, scriitorii, partea predominantă a intelectualității basarabene au contestat activ istoriografia sovietică, revendicând recunoașterea identității românești. Un prim pas esențial în acest proces a fost afirmarea adevărului despre limba vorbită în Republica Moldova, demonstrând că aceasta este româna, și nu o limbă „moldovenească” distinctă, precum susținea propaganda sovietică.
Un alt obiectiv major al istoriografiei naționale a fost reabilitarea adevărului despre anexarea Basarabiei de către URSS în 1940. Evenimentul denumit „eliberare” de propaganda sovietică a fost, de fapt, o ocupație forțată, urmată de represiuni, deportări și suferințe pentru populația locală.
De asemenea, istoricii au pus un accent deosebit pe reconstituirea istoriei Basarabiei prin studii dedicate perioadei interbelice, Unirii din 1918 și impactului real al regimului sovietic asupra Moldovei. O dimensiune crucială a cercetării istorice a fost și documentarea crimelor comunismului – dezvăluirea deportărilor, foametei organizate și represiunilor politice, recunoscute drept acte de genocid împotriva populației locale.
Această luptă pentru adevărul istoric a avut un impact profund asupra opiniei publice, contribuind decisiv la renașterea identitară. Punctele culminante ale acestui proces au fost adoptarea în 1989 a limbii române ca limbă de stat și revenirea la alfabetul latin, urmate, doi ani mai târziu, de declararea Independenței Republicii Moldova.
Consecințele războiului istoriografic
Conflictul între cele două viziuni istorice nu s-a încheiat odată cu declararea Independenței Republicii Moldova. Acesta continuă să influențeze politica, identitatea națională și societatea, menținând divizarea identitară: o parte a populației se identifică drept români, în timp ce alții se consideră „moldoveni”, fiind influențați de narativele sovietice și post-sovietice.
Politizarea istoriei persistă cu guvernele pro-europene, promovând valorile istoriografiei naționale, în timp ce forțele pro-ruse, influențate de propaganda de la Moscova, încearcă să mențină și să adapteze narațiunile sovietice în funcție de interesele geopolitice ale Kremlinului. Această confruntare istoriografică este alimentată de influența Rusiei, care, prin propagandă, continuă să susțină miturile istoriografiei sovietice pentru a-și menține controlul asupra Republicii Moldova.
Un exemplu recent al acestui conflict s-a manifestat prin atacurile politice asupra manualului „Istoria românilor și universală” pentru clasa a XII-a, publicat în 2024 la Editura Știința. Acuzațiile aduse manualului – privind negarea Holocaustului și reabilitarea regimului Antonescu – sunt nefondate și speculative. În realitate, manualul prezintă o poziție clară, echilibrată și conformă cu standardele internaționale. Holocaustul este tratat ca o pagină tragică a istoriei, iar regimul Antonescu este condamnat explicit pentru crime împotriva umanității.
Controversele au fost generate de faptul că manualul tratează Holocaustul în paralel cu alte crime împotriva umanității, precum Gulagul și masacrul de la Katyn, comise de regimul sovietic. Această abordare, consolidată în istoriografia națională, demontează miturile propagandei sovietice și evidențiază complicitatea regimului stalinist alături de cel nazist în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Manualul reflectă astfel poziția istoriografiei naționale, aliniată deciziilor Uniunii Europene, care echivalează crimele regimului comunist cu cele ale nazismului. Această perspectivă subliniază condamnarea fermă a totalitarismului, indiferent de forma sa.
Un alt capitol criticat speculativ este „Politica ‘Centrului’ în RSSM: economie, societate și mod de viață”. Acesta contrazice narațiunile sovietice despre „ajutorul frățesc” acordat Moldovei în perioada postbelică, demonstrând, pe baza adevărului istoric, caracterul colonialist și asimilator al politicilor sovietice. În locul unei dezvoltări benevole, regimul sovietic a impus politici deznaționalizatoare și represive, menite să suprime identitatea românească și să mențină Moldova sub controlul Moscovei.
Concluzie
Astfel, războiul istoriografic din Republica Moldova nu este doar o dezbatere academică, ci o luptă esențială pentru identitate, memorie și adevăr istoric, cu implicații directe asupra viitorului societății moldovenești. Istoriografia națională a Republicii Moldova reflectă o confruntare între moștenirea sovietică și afirmarea identității românești.
Direcția dominantă în prezent este cea pro-românească, însă persistă influențe sovietice și presiuni politice care promovează o identitate moldovenească distinctă. Factorul politic deseori neglijează contribuțiile istoriografiei naționale, ceea ce generează discontinuități în procesul de consolidare a unității societății moldovenești.
Această dispută nu este doar un conflict academic, ci și o luptă pentru identitate, memorie și viitor. Dacă istoriografia sovietică a servit drept instrument de dominație imperială, cea națională reprezintă un mijloc de emancipare și reafirmare a adevărului istoric. Această dezbatere continuă să influențeze atât discursul public, cât și conținutul manualelor școlare, având un impact direct asupra formării conștiinței naționale.
În acest context, recunoașterea eforturilor de restabilire a adevărului istoric este esențială pentru consolidarea unei perspective autentice asupra trecutului Republicii Moldova. Iar un răspuns adecvat falsificatorilor istoriei naționale, aciuați în tabăra criticilor actualului manual de istoriei pentru clasa a XII-a, ar fi acordarea Premiului de Stat autorilor acestui manual pentru consecvența și curajul de a reflecta adevărul istoric, în ciuda atacurilor hibride întreprinse de reprezentanții coloanei a cincea pro-ruse și curatorii ei de la Moscova.
