Anatol Țăranu // Declarația de Independență, document fundamental al identității naționale

Acest for legislativ a adoptat, la 27 august 1991, Declarația de Independență a Republicii Moldova – un document de referință în istoria modernă a statului, cu o valoare majoră în procesul de consolidare a identității naționale. Analiza principalelor teze ale declarației relevă un profund caracter identitar românesc, reflectând aspirațiile istorice, culturale și lingvistice ale majorității populației Republicii Moldova...

Deși, în mod frecvent, Declarația de Independență este abordată dintr-o perspectivă juridico-politică, ca act de desprindere de URSS, într-o lectură mai profundă, ea se conturează ca o reafirmare a identității naționale românești și o reconectare cu adevărul istoric al populației majoritare de la est de Prut.

Context istoric

Adoptarea Declarației de Independență a avut loc într-un context internațional marcat de prăbușirea Uniunii Sovietice și de afirmarea mișcărilor de renaștere națională în fostele republici sovietice. În cazul Republicii Moldova, procesul de emancipare a fost profund influențat de Mișcarea de Eliberare Națională, care a readus în prim-plan limba română, alfabetul latin și identitatea românească a Basarabiei – teritoriu cu un trecut comun cu România.

Preambulul Declarației face trimitere la „trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. Această formulare sugerează că moldovenii de la est de Prut s-au format într-un cadru istoric dominat de continuitatea statală. Spațiul „devenirii naționale” nu este limitat la granițele Basarabiei, unde statalitatea națională a fost întreruptă de anexarea ținutului de către Rusia țaristă la 1812, ci include întreg teritoriul românesc, sugerând apartenența moldovenilor din Basarabia și Transnistria la o matrice istorică și etnică comună cu tot spațiul românesc.

Declarația afirmă explicit că limba oficială este limba română, iar apartenența teritoriului Republicii Moldova la spațiul românesc este confirmată prin condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și a consecințelor acestuia, inclusiv anexarea Basarabiei de către URSS la 1940, acte considerate ilegale și profund nocive pentru suveranitatea și identitatea națională. Prin urmare, Republica Moldova se revendică din continuitatea istorică a României Mari, reafirmând o legătură indisolubilă cu națiunea română.

Dimensiunea identitară și culturală a Declarației de Independență

Proclamarea limbii române ca limbă oficială constituie o restabilire a adevărului cultural și lingvistic, după decenii de rusificare și politică de deznaționalizare. În perioada sovietică, promovarea unei „limbi moldovenești” distincte și a unei identități artificiale a servit drept instrument ideologic de fragmentare a unității românești.

Declarația recunoaște explicit faptul că Republica Moldova este un teritoriu românesc ocupat în urma pactului Ribbentrop-Molotov, reafirmând astfel identitatea românească a Basarabiei. Prin referirile la „limba română ca limbă de stat” și la „cultura românească”, textul Declarației delegitimează ideologia sovietică și creează fundamentul legal și moral pentru asumarea identității naționale românești.

Astfel, Declarația devine un act reparatoriu, care restabilește legătura firească a populației cu limba, tradițiile și valorile românești, deschizând calea spre reafirmarea acestor elemente în toate instituțiile statului.

Dimensiunea politică: între independență și reîntregire

Deși redactată într-un limbaj diplomatic, specific momentului istoric, Declarația transmite un mesaj politic formulat pregnant: proiectul național este unul deschis. Republica Moldova este definită, în esență, ca un stat românesc, cu o populație românească majoritară, separat de România printr-un act de forță din anul 1940.

Documentul nu exclude posibilitatea reîntregirii naționale, ci mai degrabă o presupune, tratând independența ca o etapă provizorie într-un amplu proces. Declarația poate fi interpretată, prin urmare, nu doar ca un act de rupere de URSS, ci și ca un document pre-constituțional al unui stat românesc temporar divizat, aflat în proces de reunificare.

Această viziune este susținută de reafirmarea continuității politice și istorice între Republica Moldova și România. Populația majoritară este recunoscută ca parte integrantă a poporului român, iar divizarea teritorială este prezentată ca o anomalie istorică. Independența este văzută, astfel, ca un pas necesar, dar tranzitoriu, în drumul către reunificare.

Relevanță actuală și implicații

În contextul geopolitic actual, Declarația de Independență capătă noi valențe. Ea nu este doar un act fondator, ci și un simbol al luptei pentru autodeterminare, libertate și demnitate națională. Într-o lume marcată de instabilitate, integrarea Republicii Moldova în structurile europene și euroatlantice devine esențială, iar valorile Declarației – libertatea, suveranitatea și dreptul de a-ți decide destinul – sunt mai actuale ca niciodată.

După agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, reafirmarea identității naționale devine o necesitate strategică. În acest sens, Declarația este o piatră de temelie pentru construcția unui stat moldovean ancorat în valorile europene, dar fidel rădăcinilor sale românești.

Concluzii

Declarația de Independență a Republicii Moldova este un document fundamental, cu profunde implicații istorice, culturale și identitare. Ea reconfirmă apartenența la spațiul românesc, condamnă ocupația sovietică și reafirmă legătura istorică dintre Republica Moldova și România. Totodată, oferă o viziune asupra unui viitor construit pe adevăr, demnitate și unitate națională.

Acest document nu trebuie perceput doar ca o relicvă a trecutului, ci ca un ghid viu, care inspiră și orientează procesul de consolidare a identității comune românești. Declarația este, totodată, un pilon esențial al proiectului european al Republicii Moldova și o expresie autentică a voinței unui popor de a-și scrie istoria în libertate.

‍