Alexandru TĂNASE // Moldovenii vorbesc despre libertate, dar visează dictatori
.jpg)
Această realitate frapează nu doar prin paradoxul său, ci și prin gravitatea istorică și morală pe care o implică. Vladimir Putin este dat în urmărire internațională pentru crime de război și genocid. Lukașenko a transformat țara pe care o ține în captivitate și mizerie de trei decenii într-o vastă secție de poliție și a închinat Belarusul ambițiilor imperiale ale Kremlinului, servind drept platformă pentru agresiunea militară împotriva Ucrainei.
Această atitudine a unei părți semnificative a populației moldovene îmi amintește de absurdul emblematic al unei replici din piesa Cântăreața cheală de Eugène Ionesco. Domnul Martin afirmă: „Fetița mea are nouă ani. Are un an și jumătate. Se numește Alice și e băiat.”
Această frază, contradictorie și lipsită de logică, reflectă perfect stilul teatrului absurd: o lume în care cuvintele își pierd sensul, iar realitatea este răsturnată.
Republica Moldova pare, în mod dureros, o transpunere colectivă a acestei logici absurde. O țară care și-a rupt lanțurile după mai bine de două secole de dominație rusă, proclamându-și independența față de Rusia, a ajuns astăzi să declare încredere în exact acei lideri care vor... să o readucă înapoi sub jug.
Am fost singura țară care, în 2001, prin vot liber, a readus la putere un partid comunist retrograd, de sorginte brejnevistă. Astăzi, când Uniunea Europeană oferă Republicii Moldova sprijin vital pentru a evita colapsul economic, un segment important al populației alege să-și pună încrederea în doi tirani care vizează, de fapt, anexarea țării — cu tot cortegiul de orori care ne amintește de anul 1944: asasinate în masă, gropi comune, deportări, foamete și rusificare forțată.
Să fie foarte clar: dacă planurile celor doi – Putin și Lukașenko – vor reuși, Moldova va retrăi acel coșmar pe care istoria părea că îl lăsase în urmă.
Am fugit de sub umbra Kremlinului, iar acum o parte importantă a societății visează să se adăpostească din nou sub ea. Este un paradox crunt: după decenii de independență, moldovenii admit că libertatea înseamnă să fii condus de cei care o disprețuiesc. Aceasta nu este doar o ilustrare a absurdului politic. Este o dramă istorică în desfășurare.
Ce trebuie să se mai întâmple ca să înțelegem, odată, că libertatea nu se apără cu nostalgii, iar democrația nu supraviețuiește acolo unde confortul iluziilor înlocuiește luciditatea?
