Revolta care a resetat R. Moldova // 16 ani de ani de la evenimentele din 7 aprilie 2009

Totodată, aceste evenimente au precipitat căderea guvernării comuniste și instalarea unei noi puteri pro-europene, schimbare ce avea să influențeze parcursul democratic al R. Moldova. Ziua de 7 aprilie – declarată ulterior „Ziua Libertății” – a devenit un simbol al luptei pentru libertate și democrație​, deși interpretarea acelor evenimente rămâne și astăzi subiect de dezbatere și controversă în societatea moldovenească.

Contextul politic și alegerile din aprilie 2009

În primăvara anului 2009, Republica Moldova se afla sub conducerea Partidului Comuniștilor (PCRM), care guverna din 2001. Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 au fost așteptate cu tensiune, opoziția și o parte din populație dorind o schimbare de direcție politică. Comisia Electorală Centrală a anunțat că PCRM a obținut 49,48% din voturi, adică 60 de mandate de deputat – o nouă majoritate parlamentară pentru comuniști​.

Partidele de opoziție (PLDM, PL, AMN) au trecut și ele pragul electoral, cumulând împreună un număr important de mandate, însă au contestat vehement rezultatul, suspectând fraudarea scrutinului. Observatorii internaționali ai OSCE au raportat că alegerile s-au desfășurat într-un mediu “în general pluralist”, fără incidente majore la vot​.

Cu toate acestea, lideri ai opoziției precum Vlad Filat au declarat că nu recunosc rezultatele, invocând nereguli grave – de la persoane decedate înscrise pe listele electorale, la cazuri de vot multiplu – și au cerut repetarea alegerilor​. În replică, președintele în exercițiu Vladimir Voronin a respins acuzațiile de fraudă, afirmând retoric: „Cum pot fi fraudate alegerile cu peste trei mii de observatori în toate secțiile de votare?”​. Astfel, înaintea validării noului legislativ, societatea era deja puternic polarizată între susținătorii puterii comuniste și cei care doreau o schimbare, alimentând climatul pentru ceea ce avea să urmeze.

Izbucnirea protestelor și manifestațiile pașnice inițiale

Nemulțumirea față de rezultatele anunțate a început să se manifeste imediat după alegeri. Chiar pe 6 aprilie 2009, grupuri de tineri activiști au chemat populația la acțiuni de protest pașnic.

Ei au desemnat ziua de 6 aprilie drept „Zi națională de doliu”, invitând cetățenii revoltați de situație să aprindă lumânări la Monumentul lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului, în memoria democrației pe care o considerau “îngropată” de fraude​. Apelurile s-au răspândit rapid prin SMS-uri, bloguri și rețele de socializare – motiv pentru care mișcarea avea să fie numită ulterior și „revoluția Twitter”. În aceeași seară, mii de oameni, majoritatea tineri, s-au adunat în liniște în Piața Marii Adunări Naționale (PMAN) cu lumânări și drapele, cerând adevărul despre alegeri.

Pe 7 aprilie 2009, protestele au luat amploare. În dimineața acelei zile, mulțimi și mai numeroase – estimări de presă vorbesc de zeci de mii de participanți​ – s-au revărsat pe străzile Chișinăului. Tineri, studenți, dar și alți cetățeni s-au mobilizat spontan, scandând lozinci anticomuniste precum „Vrem alegeri repetate!” și „Jos comuniștii!”​. Protestul a debutat pașnic în fața clădirii Guvernului, în PMAN, unde mulțimea flutura steaguri și intona cântece patriotice. Pe parcursul zilei, câțiva lideri ai partidelor de opoziție (între care Vlad Filat și Dorin Chirtoacă) au venit în piață și s-au alăturat demonstranților, exprimându-și solidaritatea cu cererile lor. Atmosfera era încă pașnică și plină de entuziasm civic – participanții sperau că prin presiunea străzii vor determina autoritățile să anuleze scrutinul considerat viciat.

7 aprilie 2009: de la protest pașnic la violențe

În cursul după-amiezii de 7 aprilie, protestul a scăpat însă de sub control, transformându-se brusc într-o confruntare violentă. La un moment dat, un grup de manifestanți – printre care s-au infiltrat și indivizi violenți, considerați provocatori – s-a desprins din mulțimea pașnică și s-a îndreptat spre sediile Președinției și Parlamentului, aflate în apropiere. Acolo, situația a escaladat rapid: tinerii au început să arunce cu pietre smulse din caldarâm în direcția clădirilor guvernamentale și a forțelor de ordine, forțând cordoanele de poliție. Geamurile Palatului Prezidențial au fost sparte, iar în scurt timp protestatarii au reușit să pătrundă în interiorul clădirii​.

Scene similare s-au petrecut și la Parlament – un val de oameni furioși a ocupat primele etaje, devastând birouri, aruncând pe fereastră mobilier, documente și echipamente. Flăcări și fum au început să iasă pe ferestre, în timp ce pe acoperișul ambelor clădiri au fost arborate drapelul României și cel al Uniunii Europene de către câțiva tineri, sub privirile neputincioase (sau poate complice) ale autorităților​. Acest moment – ridicarea drapelului românesc pe edificiile oficiale – a fost intens mediatizat și avea să fie folosit politic ulterior.

Forțele de ordine păreau copleșite de situație. Există relatări potrivit cărora poliția ar fi primit inițial ordin să nu intervină în forță, lăsând vandalii să distrugă clădirile, fapt ce a alimentat ulterior diverse teorii ale conspirației​. Cert este că, până în seara de 7 aprilie, sediile Parlamentului și Președinției fuseseră grav avariate, incendiate și jefuite. Autoritățile au estimat pagube materiale de circa 300 de milioane de lei (echivalentul a peste 10 milioane de dolari), incluzând distrugerea clădirilor, a mai multor vehicule, mobilier și tehnică de calcul​. Un document de patrimoniu neprețuit – originalul Declarației de Independență a Republicii Moldova din 1991 – a ars în incendiul de la Parlament, pierdere cu valoare simbolică imensă pentru statul moldovean​.

Reacția autorităților și represiunea post-proteste

Haosul din stradă s-a domolit abia târziu în noaptea de 7 aprilie, când forțele de ordine au recăpătat controlul asupra centrului capitalei. Imediat după restabilirea ordinii publice, autoritățile comuniste au trecut la o amplă campanie de represiune. În acea noapte și în zilele următoare, poliția și trupele speciale au operat arestate în masă: aproximativ 600 de tineri au fost reținuți sub acuzația de participare la dezordinile în masă​. Mulți dintre cei arestați – în majoritate elevi și studenți – au fost duși în comisariate și izolatoare, unde au fost supuși tratamentelor inumane: numeroase mărturii și anchete ulterioare au documentat bătăi crunte, tortură și abuzuri comise asupra protestatarilor reținuți​.

Organizația Amnesty International avea să constate ulterior că arestații au fost ținuți în condiții degradante, fără apă și hrană, și privați de asistență juridică și medicală​.

Potrivit datelor oficiale, violențele din aprilie 2009 au făcut o singură victimă mortală recunoscută oficial: un tânăr pe nume Valeriu Boboc, ucis în noaptea de 7 spre 8 aprilie în Piața Marii Adunări Naționale​.

Martori oculari și imagini video au arătat că Boboc fusese bătut cu bestialitate de polițiști în piață. Ulterior, regimul comunist a încercat să mușamalizeze cazul, susținând inițial că victima ar fi murit din cauza inhalării fumului de la gaze lacrimogene; totuși, după schimbarea puterii, o investigație oficială a confirmat decesul prin lovituri aplicate, iar un ofițer de poliție (Ion Perju) a fost găsit responsabil. Alte trei decese au fost asociate neoficial evenimentelor (cazurile tinerilor Maxim Canișev, Eugen Țapu și Ion Țâbuleac), deși legătura directă a acestor morți cu protestele rămâne disputată​. În plus, peste 270 de persoane – protestatari și forțe de ordine la un loc – au fost rănite în confruntări, conform datelor raportate ulterior​.

Din punct de vedere politic, guvernarea comunistă a reacționat dur. Președintele Vladimir Voronin a denunțat protestele ca fiind o tentativă de lovitură de stat organizată de opoziție. El a acuzat public liderii partidelor rivale că ar fi pus la cale un “puci” pentru a răsturna ordinea constituțională: „Scopurile puciștilor sunt evidente – desființarea statului moldovenesc, lichidarea democrației noastre”, declara Voronin în zilele imediat următoare, citat de presa loială puterii​.

În viziunea autorităților comuniste, protestele erau prezentate drept un complot susținut din exterior. Guvernul de la Chișinău a îndreptat în mod special acuzații către România, pe care a învinuit-o că ar fi sprijinit și instigat revolta: doi diplomați români (inclusiv ambasadorul) au fost expulzați, regimul de vize pentru cetățenii români a fost reintrodus temporar, iar președintele Voronin a calificat arborarea drapelului românesc pe clădirile oficiale drept “cea mai mare umilință adusă independenței Republicii Moldova”​.

Bucureștiul a respins ferm acuzațiile, considerându-le “inacceptabile” și subliniind că puterea de la Chișinău încearcă să paseze responsabilitatea problemelor interne către un țap ispășitor extern​. Totodată, mass-media internațională a început să vorbească despre “revoluția Twitter”, în timp ce presa din Rusia a descris evenimentele ca pe o amenințare la adresa statalității moldovenești, criticând implicarea simbolurilor românești și europene​.

Pe plan intern, opoziția și organizațiile civice au avut o cu totul altă lectură a represiunii. Liderii opoziției au condamnat violențele, dar au acuzat la rândul lor autoritățile că ar fi permis deliberat degenerarea protestului pașnic, pentru a discredita mișcarea și a justifica măsurile dure. Ziarul Jurnal de Chișinău, de exemplu, a publicat o listă de întrebări incomode pentru guvernanți: „Cum a fost posibil ca protestatarii să ajungă pe acoperișul Președinției, urcând într-un lift încuiat, de la care au chei doar câțiva angajați ai instituției? De ce nu a fost arestat în ziua protestului niciun manifestant în timpul devastării celor două instituții de stat?”​.

Astfel de întrebări au alimentat suspiciunile că elemente din serviciile de forță ar fi jucat un rol dublu, lăsând vandalismul să se întâmple sau chiar provocându-l, pentru ca apoi regimul să pozeze în victimă și apărător al legalității. Cert este că, la momentul respectiv, societatea moldovenească s-a trezit prinsă între două narrative opuse: cea oficială, care vorbea despre un complot violent împotriva statului, și cea a protestatarilor, care denunțau abuzurile unui regim autoritar împotriva cetățenilor ce își cereau dreptul la vot corect.

Schimbări politice și impactul asupra parcursului democratic

Evenimentele din 7 aprilie 2009 au avut consecințe politice majore, reconfigurând scena de la Chișinău. În pofida represiunii, mișcarea de protest și presiunea internațională ulterioară au slăbit considerabil regimul comunist. Criza politică declanșată – amplificată și de imposibilitatea alegerii unui nou președinte al țării, întrucât PCRM obținuse 60 de mandate din 101, cu unul mai puțin decât minimumul necesar de 61 – a condus la dizolvarea anticipată a noului Parlament și convocarea alegerilor repetate în același an. La 29 iulie 2009, Republica Moldova a organizat alegeri parlamentare anticipate, în urma cărora Partidul Comuniștilor a pierdut puterea. Patru formațiuni de opoziție (PLDM, PL, PD și Alianța “Moldova Noastră”) au reușit atunci să obțină împreună majoritatea mandatelor și au format o coaliție de guvernare numită Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), trimițând PCRM în opoziție​. Această schimbare a pus capăt guvernării comuniste după opt ani consecutivi și a deschis calea unui nou curs declarat pro-democratic și pro-occidental.

Instalarea guvernării AIE, condusă de premierul Vlad Filat, a marcat o orientare clară a Republicii Moldova către integrarea europeană și reforme democratice. Printre primele măsuri adoptate de noua putere s-a numărat inițiativa de a face lumină asupra abuzurilor din aprilie 2009 și de a comemora corespunzător acele evenimente. De altfel, în anul 2010 a fost creată o comisie parlamentară de anchetă privind evenimentele de la 7 aprilie, iar în 2012 Parlamentul a decretat oficial ziua de 7 aprilie drept „Ziua Libertății”, în semn de omagiu pentru tinerii care au protestat atunci pașnic pentru libertate și democrație​.

Deși stabilitatea politică a rămas fragilă (noua coaliție a avut ea însăși dificultăți în alegerea șefului statului, conducând la o perioadă de interimat prezidențial prelungită până în 2012), direcția țării s-a schimbat vizibil. Anii următori au adus o presă mai liberă, apropierea de Uniunea Europeană (cu semnarea Acordului de Asociere UE-RM în 2014) și un angajament mai ferm al autorităților față de valorile democratice – evoluții ce își au originea politică în schimbarea de regim produsă în 2009.

Cu toate acestea, moștenirea lui 7 aprilie este una complexă. Pe de o parte, acea zi a demonstrat că vocea cetățenilor poate produce schimbare, chiar și în fața unui regim autoritar, și a mobilizat o nouă generație în jurul valorilor libertății și statului de drept. “Meritul acelor evenimente e că a căzut cortina și regimul comunist s-a sfârșit”, remarca mai târziu un participant, subliniind rolul protestelor în eliberarea țării de sub dominația unui singur partid​. Pe de altă parte, 7 aprilie 2009 a lăsat răni adânci: sute de destine frânte de violențele post-protest, traume personale și o neîncredere persistentă în instituțiile statului care nu și-au protejat cetățenii. Mulți dintre tinerii anului 2009 au ales în deceniul următor calea emigrării, dezamăgiți de ritmul lent al schimbărilor.

Comemorarea zilei de 7 aprilie și simbolistica sa

De-a lungul anilor, ziua de 7 aprilie a devenit una de reflecție națională în Republica Moldova. În fiecare an, autoritățile și societatea civilă organizează diverse comemorări pentru a marca evenimentele din 2009. În 2023, de pildă, la aniversarea a 14-a, au fost depuse flori și au avut loc ceremonii de comemorare a victimelor, iar presa titra că „7 aprilie 2009 a fost ziua în care Republica Moldova s-a schimbat pentru totdeauna”​. Pentru tinerii care au protestat atunci, data poartă o semnificație aparte – este ziua în care și-au strigat dorința de libertate, chiar cu prețul propriului sânge.

Fiind declarată Ziua Libertății, 7 aprilie este marcată oficial prin momente de reculegere și mesaje publice. În mod obișnuit, autoritățile țin discursuri în care evocă curajul celor ce au ieșit pașnic în stradă în 2009. „7 aprilie 2009 va rămâne mereu ca o rană neînchisă […] Dar 7 aprilie va rămâne în istoria noastră și ca un simbol al rezistenței, al curajului și al puterii unui popor care vrea să fie liber”, a subliniat președinta Maia Sandu într-un mesaj de comemorare, evidențiind dubla semnificație a zilei – atât durerea pentru abuzurile suferite sub un regim autoritar, cât și mândria pentru spiritul de libertate al societății​. Autoritățile post-comuniste au încercat să repare, măcar moral, injustiția făcută protestatarilor pașnici: unii dintre cei care au suferit au fost declarați eroi ai libertății, iar familiile victimelor au primit scuze oficiale și compensații modeste.

Și în 2024 și 2025, la 15 respectiv 16 ani de la evenimente, s-au desfășurat acțiuni comemorative. Expoziții foto cu imagini dramatice din timpul protestelor au fost organizate în incinta Parlamentului, reamintind vizitatorilor momentele-cheie ale acelei zile​.

Astfel de expoziții, alături de documentare TV, dezbateri și articole retrospective, mențin vie memoria lui 7 aprilie în conștiința publică, în special pentru noile generații care nu au trăit direct acele clipe. De asemenea, în fiecare an, activiști civici aprind lumânări în PMAN sau la monumentul lui Ștefan cel Mare, refăcând simbolic gestul protestatar din 2009 și punând accent pe caracterul pașnic și idealist al mișcării inițiale.

Pentru societatea moldovenească, 7 aprilie este așadar încărcat de simbolism. Este ziua în care cetățenii au spus “Nu” fricii și dictaturii și “Da” schimbării democratice. Este comemorată ca Ziua Libertății, dar și ca un memento al prețului care poate fi plătit pentru libertate. Fiecare aniversare readuce în discuție valorile democrației și faptul că acestea nu trebuie niciodată luate ca atare. “Democrația înseamnă să credem în puterea noastră de a ne crea soarta. Iar atunci când ne este călcat în picioare acest drept, să ne ridicăm împotriva răului”, a transmis președinta Maia Sandu, subliniind lecția principală a evenimentelor din 2009​. Astfel, 7 aprilie a devenit un reper în calendarul civic al Republicii Moldova – o zi de doliu, de omagiere a curajului și de angajament reînnoit față de parcursul democratic.

Justiție întârziată și controverse persistente

Deși semnificația istorică a lui 7 aprilie 2009 ca moment de cotitură este incontestabilă, interpretarea exactă a evenimentelor și tragerea la răspundere a celor vinovați rămân, la 16 ani distanță, motive de dispută. Anchetele oficiale demarate după schimbarea puterii au avansat lent și cu rezultate limitate. Nici până în prezent nu se cunosc pe deplin numele celor care au stat în spatele violențelor și al provocărilor din acea zi, iar multe întrebări au rămas fără răspuns​.

Din cele peste 100 de plângeri penale depuse de victimele abuzurilor din aprilie 2009, foarte puține au ajuns la sentințe definitive. Procuratura a inițiat 71 de dosare penale privind tortura și excesul de putere, însă doar trei polițiști au fost condamnați (primind pedepse blânde, cu suspendare sau amenzi) pentru rele tratamente aplicate protestatarilor​.

Singura condamnare legată de o victimă mortală – cea a polițistului acuzat de uciderea lui Valeriu Boboc – a rămas neexecutată: vinovatul a fugit din țară, evitând închisoarea​. Alți ofițeri de rang înalt inculpați (precum foștii comisari de poliție implicați) au fost și ei fie achitați, fie au reușit să se sustragă justiției. „Au trecut 15 ani și dosarul 7 aprilie încă nu are o finalitate… După atâția ani, nimeni nu își ispășește pedeapsa în închisoare pentru abuzurile comise”, concluziona amar un raport de presă recent​. Organizațiile pentru drepturile omului consideră cazul „7 aprilie 2009” drept un eșec al justiției moldovenești, evidențiind impunitatea făptașilor​.

Acest bilanț judiciar nesatisfăcător a contribuit la menținerea divergențelor de opinie. În spațiul public persistă variante diferite ale istoriei: unii văd în 7 aprilie o revoluție autentică a tinerilor, alții o mișcare justificată, dar deturnată de provocatori și interese ascunse, iar susținătorii vechii guvernări continuă pe alocuri să o catalogheze drept o lovitură orchestrată din umbră de forțe interne și externe ostile regimului comunist. Cert este că 7 aprilie a rămas un subiect sensibil și controversat. „7 aprilie 2009 va rămâne mereu ca o rană neînchisă a consecințelor unui regim autoritar”, afirmă președinta Maia Sandu, subliniind că rana este încă deschisă și pentru că justiția nu a oferit pe deplin răspunsuri și reparații​. În același timp, ea și alți lideri actuali insistă că mesajul pozitiv al acelei zile – dorința de libertate a oamenilor – nu trebuie umbrit de controverse.

Privind în ansamblu, evenimentele de la 7 aprilie 2009 reprezintă unul dintre cele mai importante episoade din istoria post-sovietică a Republicii Moldova. Ele au demonstrat fragilitatea democrației, dar și forța societății civile. La 16 ani distanță, Moldova comemorează cu respect și emoție curajul celor care au ieșit atunci în stradă și condamnă abuzurile comise împotriva lor. Lecțiile “Primăverii de la Chișinău” – despre nevoia de alegeri libere, despre dreptul cetățenilor de a protesta pașnic și despre obligația statului de a-și proteja oamenii, nu de a-i reprima – rămân la fel de relevante. În pofida tuturor controverselor, 7 aprilie rămâne înscris în conștiința națională ca ziua în care vocea tinerilor a schimbat cursul țării, punând Republica Moldova pe drumul dificil, dar ireversibil, al democratizării.