Nicolae NEGRU // Planul Rusiei și focul prietenesc
S-a confirmat foarte repede, mai repede decât ne-am fi așteptat, ideea că întrunirea „deputaților” separatiști la Tiraspol, pe 28 februarie, și apelul de ajutor pe care l-au adresat Dumei de Stat și Consiliului Federației din Rusia a fost doar vârful aisbergului, un element vizibil al unui plan obscur de demonizare a guvernării și destabilizare a Republicii Moldova. Peste o zi, la Moscova va sosi cu o jalbă asemănătoare în proțap o delegație găgăuză, în frunte cu bășcănița Evghenia Guțul și președintele Adunării Populare a Autonomiei Găgăuze, Dmitri Constantinov. Vor fi primiți la cel mai înalt nivel posibil, de a doua persoană în Rusia, Valentina Matvienko, președinta Consiliului Federației, așa încât Șor va avea motiv de invidie față de propria marionetă, el nu s-a bucurat de o asemenea onoare, deși, furând un miliard de euro din băncile din Chișinău, a aplicat, împreună cu Plahotniuc, cea mai mare lovitură cursului european al Republicii Moldova, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul NAȚIONAL.
Guțul s-a plâns că nu mai poate suporta atentatele Chișinăului asupra drepturilor găgăuze, că Autonomiei Găgăuze i se pun piedici în dorința de cooperare economică cu Rusia și a găsit în persoana gazdei sale primitoare un suflet înțelegător, sensibil la suferințele unei minorități oprimate. Ca reprezentantă a unui stat-model în respectarea drepturilor și libertăților umane, (dovadă poate servi faptul că mama lui Alexei Navalnîi a primit totuși corpul neînsuflețit al fiului său omorât de Putin și i s-a oferit posibilitatea să-l înmormânteze într-un cimitir din Moscova, deși autoritățile ruse ar fi putut să-și mențină refuzul inițial, îngropându-l într-un loc secret la cercul polar), Valentina Matvienko s-a arătat oripilată de „rusofobia, cursul antirusesc” al autorităților moldave actuale.
Apoi în scenă a intrat Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe. Profitând de ocazia participării la un „forum diplomatic”, în Turcia, el a lansat la adresa Chișinăului două „rachete balistice” informaționale, surclasând-o mult pe Matvienko: „regimul care s-a instalat la Chişinău pur şi simplu calcă pe urmele regimului de la Kiev, desființând tot ce este rusesc, discriminând limba rusă în toate sferele şi, împreună cu ucrainenii, creează o presiune economică şi mai serioasă asupra Transnistriei”; „conducerea românească de la Chișinău” nu numai că ar bloca procesul de negocieri în formatul 5+2, ci ar încerca „să distrugă acest format odată pentru totdeauna”. „Am făcut apel la regimul de la Chișinău, condus de cetăţeni români, care nu ascund faptul că vor să anexeze Republica Moldova la România, ca acest regim să înceteze să blocheze procesul de negociere”, a declarat Lavrov, citat de Tass.
Vi se pare o glumă? Deși „supte din deget”, vorba rușilor, acuzațiile lui Lavrov trebuie privite cu toată seriozitatea, căci nu sunt improvizate, întâmplătoare. Ele conțin „ingredientele” de bază ale unui pretext de invazie sau de „operație militară specială”, ca în Ucraina. Sau, cel puțin, de război hibrid în toată legea, cu mobilizarea tuturor forțelor pe care Rusia le are la dispoziție în Republica Moldova.
Odată cu reactivarea unor „conserve” kaghebiste, aș atrage atenția și asupra unui fenomen mai vechi, care pare să ia amploare în ultima vreme: „focul prietenesc”. Parafrazându-l pe Petru Cărare, tot mai mulți dintre noi trag în noi. Nu e vorba de critică la adresa guvernării, critica, până și cea mai acidă, mai distrugătoare poate fi înțeleasă, invidia, resentimentele, antipatia personală, revanșa, incompatibilitățile etcetera nu au fost anulate de nimeni. E mai ciudat când niște proeuropeni „convinși” încep, nitam-nisam, să se comporte ca niște antieuropeni, făcând declarații absurde, semănând în jurul lor confuzie, scepticism, demobilizând-ne... Câteva exemple: „În URSS veneau indicații de la Moscova, iar în UE vor veni de la Berlin”, ne avertizează un fost politician care, până nu demult, făcea paradă de consecvență patriotică; „Nu voi vota în referendumul pentru integrarea europeană dacă guvernarea nu se dezice de transnistreni, căci ei vor crea probleme Europei, nu pot fi transformați în europeni...”, se burzuluiește brusc un coleg jurnalist, care părea rațional. Un fost politician „unionist” se declară „dezamăgit” exact în momentul când, după treizeci de ani de pași pe loc, încep negocierile cu UE, el anunțând că nu va merge la vot, pentru că „sistemul judecătoresc rămâne corupt”, știind bine că doar intrând în UE avem șanse să mai temperăm corupția; un alt „unionist” se revoltă că o refugiată ucraineancă nu i-a răspuns românește...
Și se găsesc imediat un batalion de susținători care își exprimă „respectul” sau „admirația” pentru poziții atât de „principiale” și „curajoase”. Cum să nu se găsească? E angajamentul, e obligația lor...
