Nicolae Negru // O altă scrisoare, unui alt Patriarh

Mitropolitul Vladimir i-a trimis Patriarhului Daniel o scrisoare în care, sub aparența sincerității, a deschiderii „la dialog și cooperare”, a dorinței de conviețuire „în dragoste și pace cu Mitropolia Basarabiei”, se ascund reproșuri meschine și pretenții ridicole de superioritate morală, dar mai cu seamă se evită a se spune cu principialitate adevărul, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

E o cale ce nu duce nicăieri. Un dialog productiv și, cu atât mai mult, o relație de respect reciproc nu poate fi construit pe un fundament fals, pe acceptarea unei realități nedrepte, a unui statu-quo avantajos pentru unii și umilitor pentru alții, omițându-se esența conflictului între Biserica Ortodoxă Rusă, căreia îi aparține Mitropolia lui Vladimir, și Biserica Ortodoxă Română, căreia îi aparține Mitropolia Basarabiei, eludându-se cauzele reale ale neînțelegerilor și antagonismelor dintre ele.

Or esența conflictului e că Biserica Ortodoxă Rusă care a ocupat teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Române se comportă de parcă ar fi invers.

Scrisoarea Mitropolitului Vladimir creează impresia unei încercări de a aborda aluziv, indirect, prin efort secundar, o chestiune gravă, de importanță majoră, ca reacție, de fapt, la recenta decizie a Sindodului BOR, prin care se reafirmă faptul că „toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992”.

Într-adevăr, cum poate fi explicat faptul aplicării de către Mitropolitul Vladimir a unor sancțiuni disciplinare mai multor preoți care au revenit la Mitropolia Basarabiei, fără să le fi fost adresat până atunci acuzații de ordin moral? În mod evident asemenea gesturi sunt în contradicție cu declarata disponibilitate pentru „conviețuire” pașnică și dialog.

În epistola de astă-toamnă către Patriarhul Kirill al Rusiei, însuși Mitropolitul Vladimir scotea la iveală cu totul alte cauze ale neînțelegerilor dintre BOR și BORu în Republica Moldova. El vorbea atunci despre „dreptul istoric” al BOR, despre „ circumstanțe tot mai presante” care împing Mitropolia sa, „cu viteză accelerată, la periferia societății moldovenești”, ca „urmare directă” a asocierii ei „cu promovarea intereselor proruse în Republica Moldova, determinată de apartenența la Patriarhia Moscovei, care la rândul său este percepută în societatea moldovenească ca un avanpost al Kremlinului și un susținător al intervenției ruse în Ucraina”.

Mitropolitul Vladimir se mai plângea că „Biserica Ortodoxă din Moldova devine tot mai nepopulară în sfera publică din cauza legăturii sale directe cu Federația Rusă”, că „în ultimul timp, președinții consiliilor sătești din regiunea transnistreană, veterani și participanți ai conflictul militar, care a avut loc în primăvara-vara anului 1992, fac apel în mod verbal, dar și în scris către slujitorii Bisericii noastre să nu pomenească la sfintele liturghii numele Sanctisimului Patriarh Kirill, întrucât acesta continuă să-i binecuvânteze pe soldații ruși în lupta lor împotriva fraților de aceeași credință din Ucraina și propun în mod ultimativ o trecere expresă a preoților noștri în Patriarhia Română. Inițiativa lor este susținută și în alte regiuni ale Republicii Moldova”.

În scrisoarea către Patriarhul Kirill se menționa și faptul că Patriarhia se implica în activitatea Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, „ignorând și evitând conducerea acesteia”, că în mod „traditional” numirile episcopilor transnistreni se face fără acordul său și a Sinodului.

Spunea corect atunci Mitropolitul Valdimir că „lumea rusă” în care vrea să ne absoarbă Patriarhul Moscovei cu o dorință „tot mai persistentă” este „străină aspirațiilor și valorilor noastre naționale” și „reprezintă o continuare a politicii dure de deznaționalizare promovată în perioada țaristă și ulterior în perioada sovietică, pe care Biserica Ortodoxă Rusă dorește să o „desăvârșească”.

De ce Mitropolitul Vladimir ar ignora (împreună cu Moscova) propriile adevăruri: că poporul nostru „are rădăcini latine” și este normal ca el „să aspire să se apropie” și să rămână în spațiul civilizational românesc „după veacuri de divizare artificială”? Recunoștea Mitropolitul Vladimir și că procesul de restabilire a dreptății istorice nu poate fi oprit și cei care vor sta în calea istoriei doar își vor prelungi agonia. Un prim semn al înțelegerii și al faptelor în conformitate cu vorbele ar fi chiar renunțarea la pretenția rușinoasă, vasală, antiistorică și antiromânească de a reprezenta „întreaga” Moldovă.