Iulian Chifu // Noua Apărare a Europei: pilonul UE al NATO
Din contra, la întâlnirea cu premierul britanic Keir Starmer, președintele Donald Trump a reafirmat articolul 5, respingând din start varianta maximalistă a Rusiei lansată prin ultimatumurile din decembrie 2021, care vizau revenirea la Războiul Rece, cu Germania unificată membră a NATO. Dar șocul a reactivat un angajament de apărare de 800 miliarde de euro la nivel european și 500 miliarde la nivelul Germaniei. Iar principiul proiectului comun (ca să nu spunem al dușmanului comun) apărarea Ucrainei și menținerea liniei de contact cu Rusia dincolo de frontierele flancului Estic, au reactivat brusc și proiectul unei Europe cu 500 milioane de locuitori, capabilă să rivalizeze politic, militar și economic cu SUA, China și India. Mai ales când acordul de liber schimb cu India e pe punctul de a fi semnat și lansat.
Armata Europeană versus europenizarea NATO: de la Paris la Londra
Reacțiile noii administrații americane Trump și declarațiile nefiresc de contondente la nivelul aliaților din relația transatlantică au determinat, ba chiar au forțat replierea și căutarea rapidă, intempestivă, a unor soluții pentru apărarea comună europeană. O planificarea specială, în care relația și prezența americană este menținută concomitent cu planificarea posibilei retrageri bruște a Statelor Unite sau a oricărei forme de opt-out pentru apărarea europeană, în condițiile diferențelor de abordări pe linia amenințării existențiale ruse versus angajarea parteneriatului cu Moscova, alianței transatlantice și liberul schimb versus taxe și diferențe de abordări comerciale, democrație liberală cu echilibrul puterilor în stat și stat de drept versus fetișizarea alegerilor și a libertății fără responsabilitate a cuvântului pe rețelele sociale.
Cu proiecte diverse venite din partea actorilor principali, proiectul s-a îndreptat spre o formulă de Armată Europeană – proiect francez, cu autonomie strategică absolută și anti-americană, pe alocuri, potrivit proiectului prezentat la Paris, respins nu numai de către est-europeni, dar și de Italia sau Polonia, până la urmă și de UE – până la conturarea coaliției de voință cu geometrie variabilă de la Londra, un NATO europenizat pe baza europenilor alături de Canada, Marea Britanie, Norvegia și Turcia, la care se adaugă natural Ucraina, și care urmează să contureze și deschiderea spre alți non-europeni pentru a întregi apărarea Europei, dar și a valorilor democrației liberale convenționale și avatarurile acordurilor de liber schimb.
La Londra s-au pus bazele noii formule de alianță care a reclamat și proiectul von der Leyen pentru apărarea Europei, dar și integrarea jucătorilor non – europeni interesați de proiect, cu o ușă lăsată larg deschisă, și nu doar formal, pentru America lui Trump. Pilonul european-plus al NATO urmează să compenseze aportul necesar pentru echilibrarea Rusiei pe termen scurt și mediu, până când mecanismele funcționale ale apărării europene vor fi pornit. Saltul este enorm, dificil, iar absorbția celor 800 miliarde nu se întâmplă peste noapte, și trebuie să pornească procese mult mai solide decât simpla pregătire, apărare și descurajare europeană, care oricum reclamă 5-7 ani de eforturi și reașezări. Semnalul lansat de Germania, de revenire la armata obligatorie a femeilor și bărbaților, este primul gest de aplicare a principalului angajament al Doctrinei Militare germane post- Zeitenwende, acela de creare a armatei care apără Germania și Europa.
Securitatea și apărarea comună europeană: europeni și non-europeni sprijinind Ucraina. Principiul proiectului comun.
Din nou, teoria ajută practica. Dușmanul comun, Rusia, amenințare existențială la nivel militar, hibrid și politic, în contextul pornirilor de revenire la politica de putere(utilizarea forței în relațiile internaționale) și a politicii de Mare Putere(târguri pe seama celorlalți actori din sistem), au fost dublate de proiectul comun, apărarea Ucrainei. Aceste două procese ajută la restartarea apărării europene, la impulsionarea și accelerarea cu scop a acestei construcții. Iar impulsul s-a văzut la Londra, acolo unde nu mai este vorba doar despre europeni și valorile strict cuantificate ale calității democrației, ci e vorba despre politica de putere transpusă instituțional și funcțional, de unde geometria variabilă a construcției coaliției de intervenție în Ucraina, cu multiple motivații.
În mod excepțional, prezența Canadei în echipă arată interesul acesteia de a fi ajutată de europeni, de ceilalți participanți, în fața unor ambiții pronunțate de către Statele Unite. Un lucru lesne de făcut atunci când vizată este și Groenlanda, parte a statului danez și parte indispensabilă dar și indivizibilă a intereselor europene. Remarcabil este și rolul Marii Britanii, intrată într-o zodie deosebită a apropierii europene și a coeziunii de apărare comună, în ciuda rolului asumat de mediator. Proiectul comun Ucraina joacă rolul de catalizator. Prezența Norvegiei nu este în nici un caz o surpriză, din același principiu dar și din motivele legăturilor directe ale apărării nordice cu Marea Britanie, Suedia, Finlanda și noua frontieră a NATO. În fine, Turcia este o postură nu atât inedită, cât necesară și bine venită, odată ce statul turc are astăzi o oportunitate majoră de extindere a posturii proprii și de desenare a prezenței în Ucraina.
Desigur, alături de cei listați, avem o construcție deschisă pentru zone indo-pacifice, Coreea și Japonia fiind natural interesate de a se alătura prin prisma nevoii de a învăța lecțiile pe care le pot obține de la Ucraina din acțiunile armatei Nord-Coreene și eventuale transferuri de tehnologie din Rusia către Coreea de Nord sau chiar Iran. În plus, formatul coaliției de voință are ingredientele necesare unei negocieri paralele cu Rusia, odată ce prezența Turciei poate fi o variantă de contact cu Moscova, Londra și Roma o asigură pe cea cu Statele Unite iar toți ceilalți au interfața convenabilă cu Ucraina. Deci astfel, SUA nu mai sunt jucătorul indispensabil, cu atât mai puțin cel exclusiv în perspectiva unei păci juste și durabile în Ucraina sau a securității și apărării europene. Desigur, dacă voința este manifestă și se traduce în capabilități și forță militară.
Menținerea angajată a SUA, respingerea ultimatumului Rusiei. Jocul în doi bad cop-good cop.
Principiul proiectului comun ca și amenințarea comună pot să determine și realizarea unui deziderat pe care și-l dorește de mult Europa, dar s-a oprit la detaliile valorilor comune. Astăzi Europa Unită în sens geopolitic readuce în discuție Europa de la Marea Britanie la Ucraina și Turcia, și de la Norvegia la Italia, Cipru și Malta. Această perspectivă realizează și un alt mare deziderat competitiv și concurențial cu șanse de supraviețuire în lumea globală, cea care integrează diferitele blocuri economice și comerciale majore. Cu Marea Britanie, Norvegia, Turcia și Ucraina(la care adăugăm Canada interesată de liberul schimb) o piață de 500 milioane e deja un competitor solid alături de SUA și China și, cu valori combinate ale economiei, populației și cheltuielilor militare și tehnologice interesante deja în perspectiva reașezărilor lumii de mâine.
Pe de altă parte, menținerea angajată a Statelor Unite în Europa și în lume, inclusiv în perspectiva soluționării războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina poate genera un format interesant de negociere cu Rusia pe principiul polițistului bun și a polițistului rău, administrația Trump asumându-și angajarea lui Putin iar Europa amenințând și menținând sprijinul pentru Ucraina și sancțiunile majore. Perspectiva acestei așezări pe roluri permite și evitarea scindării Occidentului, și atingerea unui obiectiv interesant, odată ce Rusia ar accepta negocierea sau, mai exact, odată ce Trump ar reuși în proiectul său.
Europa a pariat deja și, pe baza propriei experiențe, dar și a proiectelor și ambițiilor anunțate de către Rusia lui Putin, susțin că SUA nu va reuși. Însă e gata să permită lui Trump spațiul de acțiune și beneficiul susținerii unei posibile rupturi spre pace pe care ar obține-o, dar cu condiția ca să fie conformă respectării doleanțelor ucrainene și europene deopotrivă: adică garanțiilor de securitate, condițiilor dure – tip admiterea automată în NATO dacă se reia agresiunea – care să creeze descurajarea credibilă și soluția păcii juste și durabile, respectiv a “păcii bune”.
Dacă Donald Trump va reuși, aplauzele și premiul Nobel pentru Pace îi va reveni. Dacă Rusia nu e de acord, respinge proiectul, vrea să câștige pacea după ce nu a câștiga războiul în Ucraina sau are ambiții excesive, președintele American va fi primul care să fie supărat și nemulțumit de acțiunea rușilor, și să revină la principiile de presiune, constrângeri și sancțiuni aplicate unei Rusii a lui Putin care a respins proiectul său. Cam aceeași atitudine ca și în cazul în care Rusia demonstrează că rămâne în siajul Chinei și refuză deschiderile americane de negociere. Atunci, din nou, o Europă proaspăt înarmată, capabilă să se apere și să descurajeze Rusia, va fi una dorită și pentru apărarea și descurajarea intereselor Occidentului comun din Indo-Pacific. Asta dacă nu cumva deconstrucția lumii și abordările democrației trumpiste nu aruncă în aer definitiv perspectivele euro-atlantice și ordinea globală bazată pe reguli, nu numai pe forță, voință și capacitatea de a constrânge jucătorii mici.
