Dumitru CRUDU // Despre cum un scriitor a protestat în fața Ambasadei Rusiei

Scriitorul ciocăni cu vârful unghiilor în sticla portierei, trezindu-l din somn pe Ștefan. Bărbatul se dădu jos din mașină, frecându-se la ochi.

- Nu știu de ce, dar mă simt varză.

- Vremea e de vină, îl liniști scriitorul și-i arătă cu mâna spre norii care se îngrămădiseră deasupra mașinii sale galbene, parcate în coasta teatrului rus Anton Pavlovici Cehov.

Ștefan deschise portbagajul și scoase de acolo două pancarte, una în română și alta în rusă. Se îngrijoră când descoperi o greșeală pe una dintre ele. În loc de NET VOINE, era scris NET VOINÎ. Greșeala asta îl afectă foarte tare.

- O mai iei?

- Sigur că da, i-a spus scriitorul. Voine sau voinî e tot un drac. Cea mai mare greșeală nu e asta, greșeala e că acest război are loc.

Ștefan făcu sul ambele pancarte și i le înmână scriitorului care făcu picioare, iar el deschise ușa mașinii, se cuibări la loc în fotoliul din mașina sa și ațipi instantaneu. Scriitorul tăie parcul catedralei, ocoli Biblioteca Municipală Bogdan Petriceicu Hasdeu și avansă pe Ștefan cel Mare, unde îl și întâlni pe poetul Ion Ștefănescu, în tinerețe un mare fan al lui Kant, cu ale cărui cărți ieșea în fiecare zi în oraș. Acum nu-l avea pe Kant la el, ci o pijama purtată într-o sacoșă spălăcită. De câteva luni bune, lucra taxator pe troleibuzul 33. Ion continua să scrie poezii, pe care le recita tuturor prietenilor și cunoscuților săi. Oriunde te prinde, îți citea noile sale poezii. Deseori ieșea special pentru asta în oraș. Pe scriitor îl miră foarte tare că Ion nu-l rugă să-i asculte noile sale poezii, poate, pentru că nu le-a scris încă, cine știe. Căuta un fierbător.

- Ce să faci cu un fierbător?

- Să i-l duc lui Molodoi la spital.

- Molodoi e la spital?

- Da, e la spital, îi spuse el scriitorului în timp ce treceau prin fața SIS-ului.

- Dar ce-a pățit?

- Și-a spart capul?

- Cum așa?

- Așa a vrut el.

- Dar de ce să vrea cineva să-și spargă capul?

- Ca să nu doarmă în stradă. La spital, de bine, de rău, ai un acoperiș deasupra capului și un pat în care poți sta tolănit toată ziua.

- Molodoi nu are unde să doarmă?

- Nu are. Dar nu-i știi povestea?

- Care poveste?

- Cum și-a pierdut casa și a ajuns în stradă.

Scriitorul nu o știa și ar fi vrut să-l roage să i-o povestească, dar tocmai s-a făcut verde la semafor și ei s-au pornit să traverseze strada.

- Tu unde mergi? l-a întrebat Ion.

- La proteste.

- Care proteste?

- Din fața Ambasadei Rusiei, i-a spus scriitorul, iar Ion s-a uitat roată în jur, pentru că ei se aflau chiar în fața Ambasadei Rusiei.

- Dar nu e nimeni în fața Ambasadei Rusiei?

- Cum nu e nimeni? Noi suntem nimeni? i-a spus scriitorul și și-a scos din geantă cele două pancarte pe care i le-a pictat Ștefan. Le-a dezbobinat și una dintre ele i-au dat-o lui Ion.

- Dar eu merg la spital să-i duc lui Molodoi un fierbător.

- Și unde-i fierbătorul?

- O să-l cumpăr.

- Stai un pic cu mine și pe urmă te duci, i-a spus scriitorul în timp ce își desfășura înaintea pieptului o placardă, pe care scria PUTIN, NU RĂZBOIULUI. Ion o arboră pe cea cu cuvântul război scris greșit, dar nu observă greșeala, pe care nu au sesizat-o nici polițiștii care s-au strâns roată în jurul lor ca să afle ce vor să facă acolo sau trecătorii de pe stradă.

- Cum, ce să facem? i-a răspuns scriitorul. Să protestăm.

- Doar voi doi?

- Da, numai noi doi.

- Bine, protestați, le-au permis aceștia și le-au întors spatele, pentru a povesti ce au mai făcut între timp.

Ion îți orientă pancarta spre ferestrele ambasadei.

- Poate, mă vede cineva și atunci o să-i cer un fierbător. Îți dai seama, săracul Molodoi nu are cu ce să-și facă o cafea.

Din ambasadă a ieșit un tânăr cu capul gol. Se uita și Ion după el și scriitorul avea impresia că poetul o să-l trimită după un plonjor. Tânărul funcționar dispăru înainte ca Ion să reușească să-și deschidă gura. Dar Ion nu lui voia să-i spună ceva, ci scriitorului.

- Plec la Molodoi, după șase nu mă mai lasă nimeni să intru în spital, i-a spus acesta și a agățat placarda pictată cu roșu de Ștefan între crengile unui tufar, în așa fel încât s-o vadă toți călătorii din troleibuze. Ion dispăru și scriitorul rămase singur cu placatul deasupra capului. Regretă că nu a mai apucat să-l întrebe pe Ion cum și-a spart Molodoi capul, dar mai cu seamă cum a rămas pe drumuri, când știa prea bine că faimosul jurnalist era proprietarul unui apartament cu trei camere în orașul vechi. Chiar el înnoptase cândva la Molodoi. Mihai îl găzdui pe vremea când scriitorul era student la Brașov.

Oamenii din troleibuze și mașini se uitau lung la el. Unii îi priveau lung pancarta. Un domn și-a strîns toate degetele în pumn, iar pe cel gros l-a ridicat în sus. I-a zâmbit. S-a întors tânărul cu capul gol, cărând o sacoșă în mână, burdușită cu fel de fel de produse. Cât ai bate din picior, s-a făcut nevăzut pe poarta ambasadei. Nici măcar nu l-a privit pe scriitor.

Se opri în fața lui un domn cu o alură de pugilist, citind ce scria pe ambele pancarte. Îi spuse că degeaba îngheață în fața ambasadei că războiul acesta nu va putea fi oprit cu una, cu două, dar mai ales nu de tine.

- Știu asta.

- Și atunci de ce mai tragi vânturi pe aici?

- Oare ar trebui să vă răspund la întrebarea asta?

- Cum dorești, dar eu te sfătuiesc mai bine să te cari de aici, că războiul acesta nu o să se termine niciodată.

- Niciodată?

- Asta cred eu, îi spuse sportivul și încerca să-l convingă să plece, dar scriitorul nu voia nici în ruptul capului. Hodoronc-tronc, pugilistul veni și mai aproape de el și începu să-i povestească în șoaptă, ca să nu-l audă polițiștii, despre cum un soldat uzbec l-a rugat să-l izbească cu un ciocan peste degetele de la mâini.

- Îți dai seama, și-a pus mâna pe o piatră și mi-a ordonat să-l lovesc cu ciocanul peste degete și nu o singură dată, dar de mai multe ori, iar pentru asta chiar m-a și plătit. M-a plătit înainte de a-l lovi.

- Înseamnă că l-ai lovit?

- Da, l-am lovit. Da tu știi câți bani mi-a dat?

- Câți?

- Câți nici nu poți tu visa. Pentru banii ăia, unii fac moarte de om, iar eu nu l-am ucis, ci doar l-am pocnit cu ciocanul de trei ori - da, da cu ciocanul - până i le-am făcut pilaf. Dar tot eu am chemat ambulanța când tipul a leșinat. Trebuie să recunosc însă că am fugit înainte ca ea să apară.

- Poate, a murit?

- Nu, nu a murit, mi-a scris din aulul său de la poalele Pamirului, mulțumindu-mi că l-am ajutat să ajungă acasă, i-a mai spus pugilistul s-a cărat, când tipul cu capul gol a ieșit din nou din ambasadă. A plecat la fel de intempestiv cum a și apărut și scriitorul a rămas cu o întrebare în gură, dacă toate astea s-au întâmplat vremea Uniunii Sovietice sau acum? Poate, acum? Iar dacă acum, oare tipul care i-a povestit istoria asta sinistră nu a fost cumva și el soldat în armata rusă, din care a fugit după ce l-a calicit pe uzbec, poate, pentru a nu fi judecat și băgat la pârnaie? Oricum, nu mai avea pe cine să-l întrebe, pentru că și acest tip s-a volatilizat în aer, cum s-a evaporat și Ion, fără să-i explice de ce a ținut neapărat să-i povestească această istorie macabră.

Un bărbat tuns perie îi spulberă toate gândurile din cap.

- Auzi, vreau să protestez și eu împreună cu tine, pot?

- Păi protestează.

- De protestat, protestez eu, dar mai întâi aș vrea să te întreb ceva.

- Păi întreabă-mă.

- Dă-mi voie să vin mai aproape ca să nu ne audă polițiștii.

- Vino.

Tipul își lipi gura de urechea scriitorului.

- Voi primi ceva pentru asta?

- Ce să primești?

- Cum, ce?

- Nu înțeleg ce ai vrea să primești pentru asta?

- Ceea ce primești și tu.

- Și ce primesc și eu?

- Hai, nu o mai fă pe prostul cu mine.

- N-o fac.

- Bani, câți bani voi primi dacă voi rămâne să protestez și eu?

- Păi nimic.

- Da ție cât îți dau?

- Cine?

- Nu contează cine, contează cu cât te plătesc.

- Eu nu primesc niciun ban că stau aici.

- Nu te cred.

- Pe bune.

- Și atunci de ce stai?

- Că așa vor mușchii mei.

- Hai las-o baltă.

- E treaba ta să crezi ce vrei.

- Auzi, eu te-am mai văzut și acum un an. Ai putea să-mi spui de ce abia peste un an ai revenit aici? De ce anume acum, acum când transnistrenii au rămas fără gaz?

- Nu are nicio legătură una cu alta.

- Auzi, da e adevărat că soția ta e rusoaică?

- Și ce dacă e rusoaică?

- De ce nu a venit să protesteze și ea împreună cu tine?

- Pentru că a răcit.

- A răcit e un fel de-a spune. Tu mai bine zi-mi dacă ea știe unde ești?

- Știe. Chiar ea mi-a dat bani ca să cumpăr foile astea de carton. Stai, stai așa, da tu de unde știi tu toate lucrurile astea despre mine, îl întrebă scriitorul, iar când îl întrebă asta, tipul se neantiză în spatele polițiștilor, iar scriitorul a rămas iar singur, cu cartonul acela înălțat deasupra capului. Se gândea că s-a ales tocmai cu trei subiecte de nuvelă: unul despre cum Molodoi a ajuns în stradă, iar odată ajuns în stradă, cum și-a spart capul ca să aibă și el unde dormi la noapte; al doilea despre cum un moldovean l-a schilodit pe uzbec ca să nu ia parte la invazia rusă din Ucraina și al treilea despre cum un tip pe care-l vedea pentru prima dată în viață știa totul despre el.

Ajuns acasă, scriitorul s-a așezat la masă ca să povestească cum l-a întâlnit întâmplător pe stradă pe Ion Ștefănescu, pe care nu l-a mai văzut de luni de zile, și au mers împreună să protesteze în fața Ambasadei Rusiei și despre tot ce i s-a mai întâmplat după aia, dar imediat cum începu să scrie despre toate astea, îi zbârnâi mobilul, iar la telefon era Ion Ștefănescu în persoană, care îi strigă în receptor:

- Putin, nu războiului!

Scriitorul i-a închis telefonul ca să-și poată termina nuvela. O scria pe spatele cartoanelor cu care protestase toată seara.