Dumitru Crudu // Cel mai mare fotbalist din toate timpurile din Flutura
Eu ieșeam în fiecare zi din casă odată cu soarele, cu o minge de fotbal la subsuoară. Mă urmărea de după perdeaua roșie a ferestrei ei, care se deschidea spre stadion. Dădea perdeaua într-o parte și își înfigea coatele în pervazul galben, însoțindu-mă cu privirile. Știindu-mă urmărit de ochii ei adânci și luminoși, eu îmi lăsam rucsacul în spatele porții și rămâneam în brațe doar cu mingea aia bălțată, pe care o îmbrățișam atât de tandru la piept de parcă ar fi fost o femeie. Arcuindu-mi piciorul drept, trimiteam mingea în tăria cerului, spre care priveam amândoi cu încordare, iar când mingea se returna pe pământ șuierând ca o ghiulea eu întindeam laba piciorului sub ea, încercând să mi-o lipesc de gheata mea sidefie, potolindu-i avântul și secându-i energia, făcând-o să semene cu motanul meu Petrache, care, înainte să piară, se culcușea la picioarele mele, ori de câte ori eu aș fi încremenit locului ca o stană de piatră.
Tot spectacolul ăla eu îl organizam doar pentru ea. Mingi izbite cu toată puterea dispărând în cer. Făcându-se nevăzute după norii albi și pufoși, poate la fel de albi și pufoși ca prosoapele ei de la duș. Când nici eu și nici ea nu le mai vedeam cu ochii, mingile alea începeau să cadă brusc din cer, trezindu-i entusiasmul ei nelimitat. Mingi lovite după aia cu toată puterea de care eu eram capabil spre poarta adversă, sub bolta cărora sprintam ca o rachetă pentru a le prinde ca pe niște șoareci sub talpa gheteie mele înainte de-a sări înapoi în cer. Când reușeam și asta, ea mă aplauda furtunos și îmi trimitea zeci de bezele, pe care, culmea, eu reușeam să le prind cu gura înainte de-a se izbi de pământ și a dispărea în neant.
Îi plăcea foarte tare să mă vadă bătând gol din colțul careului nostru de cinci metri tocmai în poarta de pe partea cealaltă a terenului de fotbal. Îmi luam avânt, la început alergam încet, apoi tot mai repede și mai repede, cu pași mărunți și iuți, din ce în ce mai mărunți și din ce în ce mai iuți, în ultima clipă lungindu-mi piciorul drept în spate și aruncându-l cu violență și iureș spre partea de jos a balonului, pentru a-l ridica asemenea unui zmeu în aer și a-l face să zboare ca un proiectil spre poarta adversă.
Atunci când intra în plasă, ea sărea pe fereastră în grădină și eu vedeam cum se zbătea perdeaua roșie în spatele ei ca pânza unei corăbii și hainele pe ea ca frunzele unui copac. Cu mâinile desfăcute în lături, alerga vâjâind pe cărarea din inima plantației de roșii, lunguiețe sau rotunde, galbene sau roșii, fără să calce vreuna. Nu se sprijinea cu mâinile de zid atunci când sărea peste el, zburând aproape ca o minge spre mine. Fără să mă lase să mă dezmeticesc, mă încolăcea cu mâinile pe după gât și se învârtea ca o elice în jurul meu. Ne roteam împreună asemenea acelor dezaxate ale unui ceas până amețeam și ne prăbușeam grămadă pe terenul de fotbal unul lângă altul sau unul peste altul. Porțile de fotbal, casa ei, școala din apropiere, parcul de tractoare se învârteau odată cu noi, cu o viteză înfricoșătoare.
După ce își revenea, își sălta rucsacul de jos și se retrăgea pe un scaun din gradenă, urmărind cu bărbia sprijinită în palme, giumbușlucurile pe care eu le inventam pe terenul de fotbal de dragul ei, în timp ce colegii noștri de clasa sau profesorii încă mai dormeau dulcele somn de dimineață, iar clădirea școlii noastre zăcea cufundată în întuneric, și doar părinții mei și mama ei străbăteau cu coasele sau secerile pe umeri imașurile cu iarbă deasă din Valea Vdovicencilor, de unde lipsea doar tatăl ei, care, exact în același interval de timp, cosea o altfel de iarbă de pe un altfel de imaș, undeva sub pământ.
Jubila când reușeam să marchez goluri din corner. Începea să-și frece fericită palmele când mă vedea cum așez mingea în triunghiul albit cu var din colțul terenului și fac câțiva pași înapoi. Mă încuraja cu niște strigăte sălbatice să bat mingea direct în poartă. Eu alergam în diagonală spre ea și o loveam cu partea laterală a labei piciorului, înălțând-o sus-sus-sus în aer, de unde aceasta pica în vrie, direct în plasă. Ea sărea în aer de pe scaunul în care se cuibărise ca motanul meu Petrache și fugea ca o apucată spre mine, în acele clipe mi se părea că are aripi și că nu aleargă, ci zboară. Mă lua în brațe și mă strângea la piept, iar uneori mă și pupa, dar asta numai când golul era nemaipomenit de spectaculos. Atunci mă pupa franțuzește.
Cel mai tare adora golurile pe care le băteam cu spatele la poartă. Golurile alea erau magice și declanșau fiesta smțurilor. Eu stăteam cu spatele la poartă la marginea careului de șaisprezece metri, aruncam mingea în sus, lovind-o cu laba piciorului în aer, în timp ce cădeam cu tot corpul pe spate.
Când băteam gol, ea sărea pe mine, încolăcindu-mă cu brațele pe după gât și pupându-mă sălbatic și voluptuos.
Iar când băteam gol cu călcâiul de la punctul cu var din buricul terenului, în ziua aia nu mai mergeam la școală, ci o luam spre pădurea din spatele caselor și ogoarelor în care hălăduiam până ne alunga de acolo întunericul. Nu mergeam acolo însă înainte de-a trece pe la mormântul tatălui ei, care a fost un mare fotbalist, care a fost cel mai mare fotbalist din Flutura din toate timpurile, un fotbalist mai mare ca el nu a existat și nu va exista niciodată în Flutura noastră. La căpătâiul mormântului său, în loc de cruce, colegii săi i-au instalat o minge uriașă de bronz, pe care au gravat fotografia sa, în echipament sportiv.
Îngenunchiați în fața acelei mingi uriașe, ne juram iubire veșnică.
Ea îmi lua mingea din brațe și i-o arăta tatălui ei. Mi-o restituia apoi rugându-mă să fac o demonstrație de virtuozitate în fața lui. Mă ruga să bat mingea în sus, fără s-o scap la pământ. Când reușeam și asta, se uita mândră la fotografia tatălui ei imprimată pe mingea aia gigantică și mă lua de mână. Ținându-ne de mâini, ieșeam din cimitir și intram în pădurea de fagi și stejari de la Cantea, unde făceam dragoste până ne pierdeam cunoștința.
Într-o zi, în timpul unui meci decisiv, pentru calificarea în finală, un jucător advers mi-a rupt piciorul, iar medicul care m-a operat mi-a zis că nu mai am nicio șansă să mai joc vreodată fotbal. Când a aflat acest diagnostic, în a doua secundă, ea m-a părăsit pentru totdeauna.
