Anatol Țăranu // România și Republica Moldova în lumina precedentului 28 iunie 1940
Anatol Țăranu, pentru IPN: „Rămâne de sperat că lecția 28 iunie 1940 a fost de o învățătură bună pentru români, iar ei nu s-au dezvățat să folosească marile crize ale istoriei în beneficiul propriei unități naționale...”
În urmă cu 84 de ani, la 28 iunie 1940, România se supunea ultimatumului URSS-ului și ceda teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța în fața tancurilor sovietice. În urma invaziei militare ruse România a pierdut o suprafață de peste 50 de mii de km. p., cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, care după această dată s-au pomenit sub ocupație sovietică. Evenimentele tragice au fost o consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov, iar efectele acestui act au provocat răni ale căror dureri fantomă se resimt și astăzi.
Destinul catastrofal al Basarabiei
Invazia pământurilor românești de către sovietici, pe 28 iunie 1940, a fost doar primul act al surpării României Mari care a rezistat puțin peste două decenii, edificiul ei fiind clădit cu efortul de sânge al glorioasei generații din 1918. A urmat continuarea calvarului național al românilor prin cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria și a Cadrilaterului către Bulgaria. În fatidicul an 1940, România s-a pomenit în fața unei catastrofe existențiale cu repercusiuni greu de calculat la acel moment.
Îndeosebi de catastrofal a fost destinul Basarabiei, care după ce a fost ruptă din vechiul Principat al Moldovei în 1812, avea să se întoarcă acasă în spațiul său național firesc românesc, în 1918, pentru ca mai apoi peste doar două decenii de dezvoltare liberă, la 28 iunie 1940, să fie din nou subjugată de imperiul de la Răsărit. Astfel începea drama a peste două milioane de români de peste Prut care urmau să fie executați, deportați și exterminați în gulagurile staliniste. Ocupanții sovietici, în afară de genocid prin foamete organizată, deportări în Siberia, exterminări NKVD-iste au adus cu ei și „marea operă” a deznaționalizării, care mai bântuie și azi în realitățile socio-politice din Republica Moldova. Una din cele mai ilustrative manifestări ale vivacității fenomenului deznaționalizării în pământurile românești ale Basarabiei și Bucovinei de Nord sunt tancurile ocupanților sovietici, încremenite și azi pe piedestale și păzite de urmașii invadatorilor din 1940.
Cazul României și al Finlandei puse alături
La peste opt decenii de la tragicul eveniment nu contenesc disputele cu diferitele interpretări privind o posibilă rezistență a României în fața sovieticilor în iunie 1940. Deseori se aduce aminte despre exemplul Finlandei care nu a cedat presiunilor sovietice, a luptat dârz pe frontul „Războiului de Iarnă” și chiar dacă a pierdut lupta, dar a sfârșit învinsă onorabil în acel război. Rezistența eroică a finlandezilor din iarna lui 40, a fost un factor de neneglijat pentru determinarea statului Finlandei post-belice, care chiar dacă a fost aliatul Germaniei hitleriste în războiul cu sovieticii, totuși, nu a fost cedată lui Stalin.
Cu privire la cazul României se spune cel mai des că în iunie 1940 ea nu avea de ales. Sacrificată pe altarul înțelegerii secrete între cele două dictaturi în cadrul infamului pact Ribbentrop-Molotov, se deduce că în cazul unei rezistențe armate România ar fi fost devastată de trupele sovietice și soarta Basarabiei nu ar fi fost diferită. Această afirmație, ce justifică cedarea Basarabiei, pare să fie corectă din punct de vedere logic, însă apariția în circuitul științific a unor noi documente din acea perioadă vine să nuanțeze disputa.
A fost o realitate crudă că România, spre deosebire de Finlanda, s-a ciocnit cu agresiunea militară a sovieticilor total nepregătită. Din cauza ignoranței regimului politic de atunci, armata și tot sistemul de apărare erau slab pregătite pentru război. În plus, după capitularea Franței în fața germanilor s-au prăbușit alianțele politice și militare care consolidau în mod real poziția țării în trecut, iar pe calea diplomației s-a făcut prea puțin pentru a crea noi oportunități de securitate. Un factor agravant îl constituia faptul că România interbelică a fost înconjurată de vecini cu pretenții revizioniste, iar lipsa de anticipare a pericolelor ce veneau pe această filieră și mai mult înrăutățea situația.
Au existat totuși voci
Și totuși, la 27 iunie 1940, la ședința Consiliului de Coroană unde s-a discutat chestiunea ultimatumului sovietic privind Basarabia, 6 din membrii lui au votat pentru rezistență armată. Numele acestor oameni de stat români - Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu merită să fie introduse în cartea de onoare a demnității românești. Doar că majoritatea Consiliul de Coroană, organism al cărui vot era consultativ pentru regele Carol al II-lea, a decis acceptarea ultimatumului URSS-ului și cedarea Basarabiei fără luptă.
Recurgând la un procedeu de istorie contrafactuală putem afirma cu o doză mare de certitudine că, la 28 iunie 1940, fie și o minimă rezistență pentru Basarabia ar fi însemnat azi o cu toată altă apropiere între două state românești din stânga și dreapta Prutului, inclusiv și o altă percepție în plan internațional asupra dezideratului restabilirii unității naționale românești. Nemaivorbind, desigur, despre prestigiul și imaginea demnității naționale românești în plan internațional, dar și în fața judecății Istoriei.
Pactul Ribbentrop-Molotov era încă secret
Rezonabilitatea deciziei Consiliului de Coroană este susținută de afirmația că în caz de rezistență armată împotriva sovieticilor în iunie 1940, soarta Basarabiei ar fi fost identică, pe când implicarea Armatei Române în apărarea ei ar fi adus la ocuparea României întregi de către sovietici. Este limpede că Basarabia nu putea fi salvată de ocupația sovietică, însă o analiză profundă a poziționării Germaniei și Uniunii Sovietice în problema Balcanilor trebuia să sugereze că Stalin nu avea cum să extindă ocupația sovietică dincolo de Prut fără riscul de a intra în coliziune cu noul său aliat Hitler. Petrolul și produsele agricole românești erau vitale pentru Germania, fapt ce îl determina pe Hitler să nu permită sub nicio formă căderea României în mâinile lui Stalin.
Însă în iunie 1940, diplomația românească nu avea o cunoaștere certă despre această realitate geopolitică în relația Hitler-Stalin și Basarabia, Bucovina de Nord și Herța au fost cedate fără demonstrarea celei mai minime rezistențe armate, creând pe această cale supărătoarea senzație de abandon pentru patru milioane de români, iar mai târziu și pentru urmașii lor. Gândit din această perspectivă, ecoul cedării pământurilor românești fără luptă în 1940 se face auzit până în ziua de azi, alimentând și potențialul propagandistic anti-românesc, speculat la maxim de propaganda Moscovei și de adepții ideologiei moldoveniste din Republica Moldova.
Istoria se repetă...
Astăzi istoria se repetă în cazul Ucrainei invadate și distruse de armata rusă, așa cum la 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a invadat România și a ocupat Basarabia. Astăzi invadatorii ruși „eliberează” Donbasul, așa cum au „eliberat” atunci Basarabia. De aceia este atât de important să facem concluzii precise despre acea crimă comisă de sovietici, prin care Moldova la est de Prut a fost ruptă de Țară și care ne-a lipsit de posibilitatea ca astăzi să fim în România, un stat membru UE și NATO, prosper, sigur și cu un viitor garantat.
În condițiile actuale când Republica Moldova se regăsește în planurile imperialiste ale Rusiei lui Putin și potențial trăiește pericolul agresiunii militare rusești, la București și Chișinău guvernanții vorbesc despre întâlnirea ambelor state românești în cadrul UE. Însă această întâlnire idilă ar putea să nu se întâmple în cazul noii invazii rusești a Basarabiei. Astăzi ca niciodată avem nevoie de o sclipire a clarviziunii politice și a demnității naționale a liderilor politici de pe ambele maluri ale Prutului, care ar concorda cu votul demnității naționale a celor șase membri ai Consiliului de Coroană din noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, cu privire la respingerea ultimatumului sovietic și manifestarea rezistenții.
Se repetă și oportunitățile?
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a generat o criză periculoasă la hotar cu spațiul românesc. Dar în istoria românilor anume aceste perioade de criză internațională au generat oportunități deosebite pentru înfăptuirea unității naționale. Ar fi de neiertat pentru actuala clasă politică românească din ambele state să rateze șansa oferită de istorie. Este adevărat că riscurile sunt mari, dar încă Winston Churchill avertiza politicienii care între dezonoare și război aleg dezonoarea, că ei în final se aleg invariabil și cu război, și cu dezonoare. Rămâne de sperat că lecția 28 iunie 1940 a fost de o învățătură bună pentru români, iar ei nu s-au dezvățat să folosească marile crize ale istoriei în beneficiul propriei unități naționale.
