Dumitru CRUDU // Unde există frică nu poate să existe și iubire

O iubeam de multă vreme și ea mă ținea după ușă. Nici nu mă alunga , nici nu mă primea în casă. Ne întâlneam des, dar de cele mai multe ori în timpul unor evenimente publice, în mijlocul unor puhoaie în mișcare, care ne luau cu ele pe sus și ne purtau încolo și încoace, ba apropiindu-ne nesperat de mult, ba îndepărtându-ne brutal, astfel încât uneori aproape că-i atingeam sânii fierbinți cu pieptul, iar alteori dispărea după orizontul unor cefe necunoscute.

Ultima oară am întâlnit-o în prima zi a Bookfest-ului, cu câteva secunde înainte de deschiderea oficială, în fața ușii de la intrare, îmbrăcată într-o rochie roșie – un roșu intens, profund, vâscos- care-i curgea până la glezne, lovindu-i zgomotos pantofii purpurii. Droaia de păr arămiu, buzele ascunse sub un strat de ruj incandescent, din care cădeau scântei fosforescente în jurul ei, oriunde ar fi mers. Când se mișca, se clătinau și mărgelele de la gâtul ei lung și subțire, care începeau să semene din ce în ce mai mult cu niște bucăți de jăratic aprins. Ea însăși părea o torță arzândă, asemănătoare focului olimpic sau haric, adus de atleți sau de preoți în prezilele marilor evenimente sportive sau ale unor importante sărbători religioase.

Nu numai mie mi se scurgeau ochii după ea. Toate privirile masculilor din curte se interesectau pe gâtul ei lung, pe spatele ei grațios sau pe fața ei angelică. Privind-o, eu înghițeam în sec. Mi s-au aprins călcâile de cum am văzut-o. Cel mai straniu era că puteam să nu o văd o săptămână sau o lună întreagă și uitam că există. Era destul însă să-mi apară în față ca mintea să-mi fie invadată de o patimă nebună, iar trupul să-mi fie zguduit de o poftă atât de sălbatică și de copleșitoare, căreia nu mă puteam opune și care mă târa după ea, oriunde s-ar fi dus și Irina. Veneam ca tras de o funie nevăzută după Irina, cu simțurile bolborosindu-mi și cu inima sărindu-mi din piept. Sângele îmi fierbea în vene ca vinul în butoi, sau ca apa într-un ceainic pe cale să dea în clocot. Imaginea ei îmi disloca toate celelalte gânduri din cap, luându-le locul. Oriunde mă uitam o vedeam doar pe ea în mulțimea aia rotitoare și viermuitoare, în care zeci de bărbați își croiau drum spre ea, iar printre ei eram și eu.

De fiecare dată când o vedeam îi mărturiseam că sunt mort după ea.

I-am repetat-o la ureche și în secundele alea de dinainte de-a se deschide ușile târgului, prin care lumea urma să năvălească înăuntru, îndepărtându-mă de ea. M-a apucat de mână și m-a târât după ea în parcarea din vale, mergeam printre mașinile aurii ca printr-o baltă plină de pești. Ne-am oprit în fața mașinii ei și ea a deschis portiera și m-a invitat să intru. O broscoiam cu ochii din cap până în picioare, neînțelegând ce urmărește. Ea fuma și mă privea cu ochii mijiți.

- Tu zici că mă iubești, nu-i așa?

- Dar chiar te iubesc.

- Iar dacă mă iubești, ai fi gata să faci orice pentru mine?

- Mai încape vorba.

- Adică ai veni acum cu mine oriunde m-aș duce eu?

- Păi cum altfel.

- Atunci urcă.

- Urc, dar...

- Dar ce?

- Aș vrea să te întreb unde vrei să mergem?

- Oare are importanță unde o să mergem dacă mă iubești?

- Nu are.

- Și atunci?

- Nu am bani la mine, nu am cu mine decât un rând de haine.

- Merg la Chilia, la mătușa mea bolnavă. A paralizat și vreau s-o aduc la Chișinău.

- Și când ai vrea să te pornești?

- Acum.

- Dar tu nu ai venit la Bookfest?

- Am venit cu acest scop. Ca să-mi găsesc un tovarăș de drum.

- Eu peste o oră ar trebui să-mi lansez cartea. I-am promis editorului. Toată lumea mă așteaptă, i-am spus cu o voce gâtuită.

- Deci nu vrei să vii?

- Nu că nu vreau, dar nu pot.

- Mătușa mea e singură. Ar trebui s-o car din casă în mașină. Iar operația asta nu aș putea-o face de una singură. Am nevoie de ajutor.

- Și vecinii nu te-ar putea ajuta?

- Care vecini?

- Nu are vecini?

- Păi a rămas fără vecini.

- Nu știam asta.

- Vii?

- Nu cred că aș putea să lipesc de la propria mea lansare.

- Zi-mi mai bine că ți-e frică.

- Da, mi-e frică.

- Păi cum vine asta: sau mă iubești sau ți-e frică?

- Te iubesc, dar îmi e și frică.

- Și cu lansarea cum e: ai inventat pe loc o minciună?

- Nu, chiar îmi lansez o carte nouă.

- Sună-l pe editor și spune-i că nu poți să vii.

- Îțelegei, mi-a plătit deja și onorariul.

- Hai nu mă fă să râd. Tu mă iubești pe mine sau iubești banii pe care ți i-a dat editorul?

- Pe tine.

- Atunci urcă în mașină, mi-a spus ea și m-a apucat de mână, pentru a mă trage înăuntru, dar mie au început să-mi tremure atât de tare picioarele că am căzut în fund.

- Ți-e frică, lașule, văd eu prea bine. Unde există frică nu poate să existe și iubire, mi-a spus ea și mi-a trântit portiera în nas și a apăsat pe accelerator, părăsind parcarea. Nu știu de unde a apărut un coleg scriitor și m-a ajutat să mă ridic de jos. Nu mințeam, peste un sfert de oră începea lansarea mea, unde eram așteptat deja de toată lumea. Editorul chiar mi-a spus că nu credea că voi veni la cât de neserios sunt. Când mi-am studiat după aia pozele de la lansare, am avut impresia că semănam cu un nebun. Un nebun hăituit. Un nebun cuprins de o frică animalică. Un nebun care e gata s-o rupă din loc pentru a se ascunde într-o gaură de șoarece.

A treia zi a revenit Irina la Bookfest, îmbrățișându-l pe un tip pirpiriu, cu niște ochi de bufniță, mai scund cu un cap decât ea și cu niște mâini atât de lungi că mai că atingea podeaua cu ele. Toți îl priveau îngroziți, iar pe ea contrariați și nedumeriți. Nimeni nu înțelegea de ce l-a ales anume pe el când atâția bărbați chipoși și umeroși roiau în jurul ei.

Numai eu știam de ce.