Dumitru CRUDU // Fugar la Chișinău

Când l-am zărit pe Artur pe terasa Orpheus a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, am știut că mă căuta pe mine.

Fugar la Chișinău, după ce a fost condamnat în România la patru ani de închisoare cu executare pentru contrabandă și trafic de droguri, știam că era falit, că se ruinase, că pierduse tot, fiindu-i confiscate toate proprietățile pe care le deținuse în Brașov sau aiurea.

Am aflat că toate belele sale i se trăgeau de la o vânătoare de vulpi – ultima vânătoare din viața sa-, când l-a împușcat în boașe, din neatenție, firește, pe șeful Poliției din județul Brașov care nu i-a putut ierta lucrul ăsta pentru nimic în lume și s-a răzbunat cu vârf și îndesat.

De când Artur a devenit și proprietarul restaurantului din cetate, restaurantul favorit al Tanței, a început să organizeze vânători pentru mahări -ștabi de toate culorile politice: pesediști, peneliști, udemeriști, băsiști sau hegemonii județeni ai României Mari- vânătorile alea topind gheața dintre ei.

După vânătoarea aia de vulpi însă, șeful poliției din Brașov a asmuțit DNA-ul asupra sa și abia atunci s-a răsuflat despre afacerile sale dubioase cu droguri sau cu prostituatele de lux din clubul de noapte Orpheus, pe unde am trecut și eu în noaptea aia aducătoare de nenorociri, în care Tanța s-a debarasat de mine ca de un scai agățat de haină.

Din clipa când domnului Bunescu i-au extirpat un testicul, nimeni nu a mai vrut să închidă ochii la matrapazlâcurile pe care Artur le făcea prin Brașov și atunci a ieșit totul la suprafață și mi-am dat seama și eu de ce, desi era de două ori mai voinic decât mine, nu a ripostat în seara aia când, după ce i-a făcut propunerile alea indecente Tanței, i-am tras câțiva pumni în gură în Barul Ziariștilor, iar a doua zi nu s-a răzbunat, pentru că nu se mai ținea pe picioare de la câte dorguri băgase în el, iar când s-a trezit nu și-a mai amintit absolut nimic din ce i s-a întâmplat în ajun.

Ca procurorii de la DNA să nu-l bage după gratii, a fugit peste Prut, de unde poliția moldovenească a refuzat să-l extrădeze, poate, am presupus eu, de aia, că era securist, cum erau atâția și atâția la Chișinău.

De mai multe ori am vorbit despre el la Europa Liberă, îndemnând autoritățile moldovene să-l extrădeze, iar lui cred că I s-a transmis asta sau mi-a ascultat chiar el tabletele, fiindcă din clipa aia am început să dau peste el peste tot prin oraș.

Mă căuta, cum îl căutasem și eu atunci când mi-o furase pe Tanța, ca să-l conving cu binișorul să-mi dea iubita înapoi.

Când apărea Artur pe terasa Uniunii, eu îmi abandonam cafeaua, berea sau borșul și îmi luam tălpășița. Și atunci el se lua de alții. Îndeosebi de prietenii mei. Lat în umeri cât o stradă din America, Artur se așeza pe scaunul din fața lor și nici una, nici două, începea să-i agreseze. Nu-i bătea, nu le cerea bani, nu-i punea să-i curețe pantofii, ci-I umilea verbal, făcându-i de cacao în fața întregii terase, iar batjocorindu-I pe ei, mă batjocurea, de fapt, pe mine. Ceea ce mi-au confirmat toți e că se lua doar de prietenii mei, izbindu-i de toți pereții și ștergând cu ei toate podelele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Se credea atotputernic, de parcă nu l-ar fi căutat toată suflarea polițienească din România, pentru a-l băga la mititica.

Era spaima terasei.  Și a Uniunii Scriitorilor. Se zice că portarul îl telefona pe domnul Mihai Cimpoi când apărea Artur ca acesta să reușească să fugă din clădire pe ușa din spate, desi Mihai Cimpoi nu-mi era prieten și nici protector, dar el îl căuta cu un gând în cap, să-i ceară să mă excludă din Uniune.

O dată eu, Pavel, Oleg, Ruslan, Ștefan și Andrei am văzut că se duce la toaletă și am venit după el și -hop- am tras zăvorul exterior, încuindu-l în budă. Răcnea pe fereastra latrinei ca să-l scoatem urgent de acolo. Am preferat să fugim cu toții de pe terasă, din bar și din Uniunea Scriitorilor- au fugit până și secretarele domnului Cimpoi sau chelnerii - decât să-i redăm libertatea. După aia, o vreme, n-am mai călcat pe la barul Uniunii, despre care se spunea că ar colcăi de securiști – nu de bețivi, ci de securiști- fiecare tip cu o carafă de vin în mână putea fi sau chiar era un securist mascat- încât barul ăla l-am fi putut numi lejer barul turnătorilor din republica Moldova. Artur ne căuta zilnic pe acolo. Între timp, aflase cine-l încuiase în budă – și ne vâna prin oraș.

Tocmai ieșeam din clădirea Bibliotecii Naționale cu o carte în mână când m-a văzut:

- Bă, fraiere, tu nu ești cumva Cosmin? Cosmin, măria ta, de-ai ști tu de când te caut eu. Cosmine, unde fugi, frățioare? Cosminaș de la oraș, acum ești al meu, fazanule. Lunaticule, acum ești al meu, urlă el și alergă după mine pe strada 31 august, pur și simplu doborându-i din picioare pe trecătorii care nu-i cedau drumul. M-a salvat semaforul. Puhoiul de mașini s-a revărsat între noi când am ajuns eu pe partea cealaltă a străzii. Totuși, ca să nu mă scape din mâini, omul s-a aruncat în largul străzii, șerpuind printre mașini. O altă opțiune mai bună nu aveam decât să mă furișez în restaurantul Casei Presei, în care a dat buzna și el, rotindu-și capul ca un titirez prin sală. Tupilându-mă în spatele unei chelnerițe, m-am fofilat în bucătărie, cât ai clipi din gene. Cea mai tânără dintre bucătărese m-a întrebat ce caut acolo. Dacă aș fi știut, i-aș fi spus, dar eu nu știam și nu i-am spus nimic. În loc de asta, am apucat-o cu mâinile pe după ceafă și mi-am lipit buzele de buzele ei, părul ei acoperindu-mi profilul. Cred că doar din cauza perplexității, fata nu m-a îmbrâncit și nu a țipat, lăsându-se sărutată și lăsându-mă să-i strivesc buzele zemoase. Matahala a intrat și el în bucătărie, tocmai în clipa când noi ne-am ascuns după un cazan acoperit de aburi, ca să nu ne vadă celelalte bucătărese, care totuși ne-au văzut, dar nu ne-a văzut și el, iar ăsta era și lucrul pe care mi-l doream cel mai mult în clipele alea. Dezamăgit, haidamacul a ieșit afară, gonit și de zeloasele slujitoare ale faimoasei arte culinare moldovenești. Chiar și așa, noi am mai continuat o vreme să ne pupăm. Riscam însă să devenim suspecți în ochii pestelcilor albe și fata m-a rugat s-o aștept în restaurant.  Am deschis ușa bucătăriei cu mâinile tremurânde. Artur nu plecase prea departe. Parcă bănuind că eu încă mai eram înăuntru, se postase în ușa restaurantului, examinându-I cu mare atenție pe toți cei care ieșeau în stradă. Îmi era clar că mă aștepta pe mine.

El mă aștepta pe mine, iar eu o așteptam pe tânăra bucătăreasă, care a ieșit îmbrăcată în haine civile.

În haine civile era un alt om.

Era pur și simplu răpitor de frumoasă.

M-a apucat de mână și am ieșit în stradă, iar singura mea explicație că el nu m-a văzut era faptul că Silvia era înnebunitor de sexy, îmbrăcată în fusta ei scurtă, care-i scotea în evidență picioarele lungi și fundul rotitor. Semăna cu Tanța. Nu știu dacă și el s-a gândit la asta când fata a ieșit din restaurant, dar, cu siguranță, la ceva s-a gândit, de vreme ce a observat-o doar pe ea și nu și pe mine, de parcă nu aș fi pășit și eu lângă ea, ținând-o de mână, ci aș fi fost doar o umbră a ei sau fumul ei de țigară care se aduna asemenea unui nor deasupra capetelor noastre. De cum a văzut-o ieșind din Casa Presei, privirile i s-au lipit de bucile ei unduitoare și nu s-au mai dezlipit de ele până nu am dat colțul. Asta m-a și salvat pe mine. Bucile ei legănătoare. De asta, și nu a observant el că și eu pășeam alături de frumoasa bucătăreasă. Acum înțeleg și pot s-o spun tuturor că fundul ei rotund, gălăgios, scandalagiu, devastator m-a și salvat pe mine de la o bătaie crâncenă, de la o bătaie soră cu moartea, de care însă nu au putut scăpa Pavel, Oleg, Ruslan sau Ștefan, pe care huiduma asta cu picioare de bivol i-a vânat peste tot prin oraș până i-a băgat pe toți la terapia intensivă de la Spitalul de Urgență din Chișinău, de unde unii dintre ei nu au mai ieșit nici azi.

Se pare că dintre cei care l-au încuiat în vinerea aia nefastă în toaleta barului Uniunii Scriitorilor doar eu și Andrei am rămas nepedepsiți, dar pe Andrei nu l-a pedepsit nu de aceea că nu a putut să dea de el în oraș. S-au întâlnit chiar de mai multe ori pe stradă, dar Artur de fiecare dată l-a bătut prietenește pe umăr. Odată chiar i-am surprins îmbrățișându-se în fața Muzeului de Artă și atunci m-am gândit la ce spunea lumea, că și Andrei ar lucra pentru securitate și, de asta, Artur l-a iertat și a devenit așa de prevenitor și de protector cu el.

Cu Silvia de mână am trecut de huidumă și am intrat în parc, unde ne-am îmbrățișat până ne-a alungat frigul de acolo. De Silvia chiar îmi plăcea și ei îi plăcea de mine, dar avea un iubit și când mi-a spus asta, am înțeles că a eșuat și această nouă tentative a mea de-a rupe logodna cu singurătatea mea, la care m-a condamnat cu executare Tanța, sper că nu pe vecie. Aia a fost prima și ultima data când m-a lăsat s-o giugiulesc, nu știu de ce, poate, pentru că am luat-o pe nepusă masă. Cu toate că, după aia, am mai văzut-o de nenumărat ori trebăluind în bucătăria restaurantului Casei Presei, niciodată nu mi-a mai permis să mă apropii de ea. Ne despărțea cortina bucătăriei. În plus și pestelca aia albă o făcea inaccesibilă.

Când am văzut-o pe stradă, la braț cu iubitul ei, râzând fericiți împreună, am înțeles că am pierdut și acest meci și m-am predate de bunăvoie, trecând pe partea cealaltă a străzii.

Într-adevăr, semnăna foarte tare cu Tanța.

În seara aia când am văzut-o pe Silvia stradă cu iubitul ei, poliția moldovenească l-a capturat pe Artur și l-a predat DNA-ului din România, în vama de la Leușeni, de unde a fost dus în pușcăria din Codlea. Atunci am revenit și eu pe terasa Uniunii Scriitorilor și am stat până noaptea tîrziu acolo, iar când am ieșit, am reîntâlnit-o iar pe Silvia și pe iubitul ei. În parc, pe o bancă de pe Aleea Clasicilor, el o ținea în brațe și o giugiulea. Tare mi-aș fi droit să fiu în locul lui, dar asta nu se putea. Ar fi trebuit să fiu un idiot dacă m-aș fi supărat pe ea din cauza asta, pentru că îi datoram ceva mai prețios decât dragostea- viața- pe care ea mi-a salvat-o în ziua aia în care Artur mă vâna prin oraș ca să mă termine; mi-a salvat-o, lăsându-mă s-o pup în bucătăria restaurantului Casei Presei. Dacă m-ar fi gonit atunci, m-ar fi gonit în brațele morții. Permițându-mi s-o sărut însă mi-a salvat viața. Sărutul ei de atunci valorând mai mult decât ani lungi de căsnicie.

Da, da, semăna leit cu Tanța. Care m-a condamnat la o singurătate eternă.

Preț de câteva ore, eu am sperat că Silvia o să mă scoată și din ghearele nemiloase ale singurătății mele, dar ea mi-a salvat doar viața, dar nu m-a salvat și de singurătate și atunci, în clipele alea când treceam prin fața lor pe Aleea Clasicilor, fără ca ei să mă observe, pentru că toată lumea din jurul lor nu mai exista, pur și simplu nu mai exista,  mi-am dat seama că, și dacă există vreo femeie pe lumea asta care m-ar putea salva de singurătate, atunci aceasta nu putea să fie decât Tanța.

Adică nimeni.