Dumitru CRUDU // Eu nu sunt un trădător, să știți asta

Larma de plânsete au acoperit Flutura ca o plapumă de lână. Unul după altul, camioanele au târât vaierul ăla de bocete pe toate ulițele ei șerpuitoare.

- Tra-tra-tra-tra, răsunau rafalele de mitralieră slobozite în câinii ăia uriași, năpustiți după camioanele acoperite cu prelată grea, care le-au răpit stăpânii lor dragi. Câinii încercau să muște din roțile alea de cauciuc care se învârteau mai repede decât le clănțăneau lor colții în gură. Agățați de mânerele benelor, soldații au apăsat pe trăgaci, dându-le un motiv în plus stăpânilor acestor patrupede credincioase pentru a plânge. Unii dintre ei nu piereau dintr-o dată, lătrăturile lor înfricoșătoare le mai supraviețuiau o vreme, după care și ele se transformau într-un scheunat neputincios.

Un camion gol se izbi cu botul în poarta uriașă a unei case cu o verandă împodobită cu crengi de viță de vie. Poarta se prăbuși pe peluza din curte și peste ea au trecut în fugă tropăind ca niște bivoli soldați cu mitraliere la piept, împușcând cei trei dulăi imenși care încercau să-i întoarcă din drum.

- Sara, fugi în pădure, o împingea tata pe o fetiță de trei ani, cu cosițe ciocolatii, la început tandru și ușor și apoi supărat și cu putere. Fetița nu voia. Fugea doi pași și se întorcea înapoi, încolăcindu-l pe tata de genunchi, cu mâinile ei micuțe, nevrând să se despartă de el și neînțelegând ce a făcut de o gonește de lângă el. Tata o strânse la piept. Un soldat mătăhălos însă i-o smulse de la piept și o aruncă în bena camionului, plină ochi cu surorile, frații, bunicii și mama ei. Fetița plângea ca din gură de șarpe după tatăl ei, pe care soldații îl băteau cu picioarele în cap, cerându-i să le predea tot aurul pe care-l aveau la ei sau în casă. Pentru prima dată în viață fetița nu se bucura că se reîntâlnea cu a ei, ea plângea după tatăl ei târât cu forța de soldați prin toate camerele casei. Un soldat îl izbi pe tata cu patul mitralierei în față, golindu-i gura de dinți. Soldații se tîrau în genunchi prin peluză în căutarea dinților de aur ai tatei, căzuți între firele verzi de iarbă. După ce i-au strânși pe toți, l-au apucat pe tata de mâini și de picioare și l-au aruncat peste ei în coșul camionului. Nimeni nu se feri într-o parte și tata îi seceră pe toți la podea, mai puțin, pe Sara, pe care mama reuși s-o lipească de peretele benei. Din gura tatei sângele țâșnea ca dintr-un izvor, iar asta o făcu pe Sara să plângă și mai tare. Camionul se porni și ea era singura dintre ei toți care se bucura de lucrul ăsta, neștiind că drumul ăla era fără întoarce, că nimeni dintre ei nu se va mai întoarce niciodată acasă. Sara se bucura însă că au scăpat de soldații ăia care-l băteau pe tata. Se înșelă. Soldații au sărit și ei în benă pentru a-l bate pe tata în continuare. Tata a scos din sân o pungă cu aur și i-a dat-o maiorului, rugându-l să oprească camionul și s-o lase pe Sara să coboare în Flutura. Fetița îl auzi și îl privi cu ură, neînțelegând de ce vrea atât de tare să scape de ea. Maiorul a luat punga, dar nu a oprit camionul, și fetița s-a bucurat nespus că maiorul a lăsat-o alături de frații și surorile ei și s-a repezit la ofițerul ăla și l-a îmbrățișat cu nespusă recunoștință. Fetița zâmbea, pe când toți ai ei se văietau și boceau ca la cimitir.

- I-au ridicat și pe Roitmani, i-a spus Liza lui Mihai. Dar oare Roitmanii nu erau oamenii lor?

- Erau.

- Și-i vor sălta și pe Miriam și pe Daniel?

- Da, și pe ei.

- Și oare tu nu ai putea face nimic pentru ei?

- Ce aș putea să fac?

- Să-i convingi să-i lase acasă.

- Cum?

- Să le spui că sunt botezați!

- Pentru ei asta nu contează.

- Dar ce contează?

- Nimic.

- După casa lui Roitman, vin casele lui Bahum, Șraibman, Moses și a lui Daniel și Miriam.

- Casa lor e ultima, după care începe cimitirul.

- Hei, poate faci ceva pentru ei?

- Păi ce să fac?

- Vorbește cu maiorul.

- Vrei să mă ia și pe mine?

- Pe tine n-o să te ia, pentru că tu ești omul lor.

- Oi fi, până la proba contrarie.

- Acum cred că-i ridică pe Bahumi. Of, așa de rău îmi pare rău pentru Miriam și Daniel. Ei sunt cei mai buni prieteni ai noștri din Flutura. Cum să-i scăpăm din ghearele morții?

- Nu avem cum.

- Dar tu încă îi mai poți scoate?

- Ce ai în vedere?

- Ei sunt la noi.

- Cum?

- Ei sunt la noi.

- Ce ai zis?

- Ei sunt la noi.

- Unde la noi?

- În beci.

- În beci? În care beci?

- În beciul nostru.

- Cum au ajuns la noi în beci când tot satul e împânzit de soldați?

- Eu i-am adus.

- Când, cum?

- După-miezul nopții.

- Dar cum, odată ce maiorul a dormit la noi?

- Am așteptat să adoarmă și i-am scos din casă doar cu ce aveau pe ei și i-am condus prin fundul grădinii în beci.

- Și dacă maiorul sau soldații lui se trezeau?

- Dar nu s-au trezit.

- Dar dacă se trezeau?

- Ne-ar fi împușcat pe toți.

- Și acum ne-ar putea împușca pe toți, dacă o să-i găsească la noi.

- Și ai vrea să-i alung?

El tace și o privește intens.

- Și unde să-i alung, îmi poți spune, în gura morții?

El nu spune nimic și se uită la ea îngrozit.

- Nu uita că ei sunt cei mai buni prieteni ai noștri.

- Da de unde ai aflat tu că azi îi vor ridica pe toți evreii din Flutura?

- Păi am tras ieri cu urechea la discuția voastră.

- Of, și acum ce-o să fie cu noi, când o să meargă la Gherșcovici și le vor găsi casa goală? Vor veni glonț la noi, îți dai seama, glonț. Și atunci s-a zis și cu ei, dar și cu noi.

- Și dacă nu vor veni?

- Tu ești nebună.

Rafale de automat- sacadate- au răsunat în fundul grădinii lor. Vasile, băiatul lor mai mare, năvăli în casă val-vârtej.

- Au împușcat-o pe Rita, fata cea mai mare a lui Bahum, când a sărit din camion și a vrut să fugă spre cimitir.

- Da tu cum de ai aflat asta?

- Eram la ei acasă, la un ceai.

- Cine te-a invitat pe tine la ei acasă la un ceai?

- Rita.

- Rita?

- Da, Rita. I-am rugat să mă ia și pe mine, am alergat după camion și strigam, luați-mă și pe mine cu ei, dar n-au vrut, n-au vrut, pentru că te cunoșteau pe tine. Pur și simplu au asmuțit câinii pe mine și eu am fugit. Iar în timpul ăsta Rita a sărit din camion și ei au împușcat-o.

Vasile plângea. Mihai intră în debara și scoase de acolo o canistră cu benzină. O băgă într-un sac de politilienă, pe care-l aruncă în spate. Printre copaci, cu sacul ăla în spinare, s-a furișat în fundul grădinii. Vasile plângea cu fața lipită de perete.

Dinspre casa lui Șraibman se auzeau împușcături, înjurături, urlete, geamuri sparte și bocete de copii. Din liziera tânără, Mihai se uita cum îi încarcă pe toți în camion și cum acesta rulează spre ieșirea din Flutura. Un alt camion s-a oprit în fața casei lui Moses, și o hoardă de soldați au dat buzna înăuntru, dar în casă nu au răsunat plânsete sau împușcături, ci niște cântece vesele la vioară, la trombon și la tobe. Mihai vedea, pitit între doi copaci tineri, cum doamna Moses îi conduse pe soldați la o masă lungă încărcată cu toate bunătățile de pe lume: șolduri de găină, curcani umpluți, claponi rumeniți, iar domnul Moses îi invită să se așeze la masă. Toate ferestrele casei erau deschise vraiște și prin ele se revărsa muzica pe care o cântau, Ihil, Isac și Netanah la vioară, la trombon și la tobe, în spatele soldaților care înfulecau lacom tot ce era pe masă, serviți de prea frumoasele lor surori.

Mihai se furișă în grădina lui Daniel și Miriam, stropi casa cu benzină și îi dădu foc. Flacăra se aprinse instantaneu și într-o clipă pălălaia îmbrățișa cu putere toată casa ca un îndrăgostit ca nu și-a văzut iubita de mult.Pojarul se lăți spre pojar și spre cuștile câinile, pe care Mihai uită să-i elibereze din lanțuri. Ardeau și cuștile alea vopsite în culori portocalii, iar odată cu ele și câinii lui Miriam și al lui Daniel, care-l iubeau la nebunie pe Mihai. I se rupea inima în el și, preț de cîteva clipe, vru să se întoarcă înapoi și să-i salveze pe câini. Se opri locului chiar. Soldații înconjurau casa lui Daniel și el se făcu nevăzut în pădure. Ardeau și câinii. Fugea. Fugea urmărit de chelălăitul jalnic al câinilor, care, când îl vedeau, mereu îi săreau cu labele pe piept vrând să-l lingă pe față. Soldații fugeau afară din casa lui Moses alergând roată în jurul casei lui Daniel, fără a face vreo încercare de a o stinge. Cu mitralierele la ochi. Pentru a trage în cei care ar fi putut să fugă din casa mistuită de foc. Nimeni dintre ei nu-i împușcă pe câinii cuprinși de flăcări. Ghemotoace de flăcări și fum scheunând tot mai jalnic și mai jalnic.

Mihai deschise ușa și traversă încăperea, trecând pe lângă soția sa care îl apucă de braț, strigându-i că Vasile a fugit de acasă.

- Unde?

- În pădure.

Îi lăsă mâna și fugi în curte când văzu prin geam cum se înalță spre cer trâmbi neagră de fum ca niște brațe carbonizate. Se întoarce îngrozită, strigând că arde casa lui Daniel și al lui Miriam. Din casa lui Moses se auzeau împușcături, urlete, înjurături, geamuri sparte și bocete de copii.

Mihai deschise capacul de lemn și se trezi privit de cei douăzeci de ochi ai celor zece membri ai familiei celui mai bun prieten al său din Flutura, Daniel Gherșcovici, strânși cu toții roată în mijlocul beciului, cu mâinile petrecute pe umeri, ca într-o horă împietrită, în cerc, murmurând ceva neinteligibil, într-o limbă pe care Mihai nu o înțelegea, probabil, o rugăciune. O rugăciune rostită printre butoaie cu vin și borcane cu murături. Închise capacul și reveni în cameră, unde o găsi pe soția sa cu degetele băgate în urechi, pentru a nu auzi cum peste ropotul de plânsete, care răzbătea din casa și din curtea familiei Moses, pe care nici masa întinsă cu de toate nu i-a ajutat să evite deportarea, se prăvălea mâlul gros și negru al înjurăturilor și al împușcăturilor.

Cât ai clipi din gene, Mihai își dădu seama că dintr-o clipă în alta soldații porniți în căutarea familiei Gherșcovici vor năvăli peste ei și-i vor lua ca din oală pe toți, atât pe cei din beci, cât și pe cei din casă. Nimeni nu va scăpa, știa prea bine asta. Nici ei și nici noi.

Timp nu mai aveau. Norocul lor era că veni noaptea înainte să vină soldații, care încă alergau prin curte după membrii familiei Moses pentru a-i băga în camioanele alea care duduiau în drum cu motorul aprins.

A trimis-o pe Liza să-i scoată din beci, în timp ce el făcea de șase în curte. S-au furișat în șir indian printre pomii din grădini, iar de acolo, au zbughit-o în pădure, chiar cu câteva clipe înainte ca soldații să dea dărâme poarta și să dea buzna în curtea lor. Fugeau printre copacii la pavăza fumului care se lățea dinspre casa lui Daniel și al lui Moses, pentru că acum ardea și casa celor mai îndrăgiți muzicieni din regiune, chemați să cânte la toate nunțile țăranilor bogați sau ale barosanilor din Ungheni. Fumul ăla gros i-a și salvat de soldații care s-au pornit în trombă să-i găbuiască.

Pădurea aia uriașă era de nepătruns. Mihai își luase și un topor cu el și tăia crengile care le îngreunau înaintarea. El mergea primul și toți ceilalți veneau după el. Uneori, se târau de-a bușilea. De câteva ori s-au oprit să se odihnească. Dar și-au reluat drumul când au auzit împușcături în spatele lor și vocile aspre ale soldaților, împânzind pădurea. Dezavantajul soldaților era că nu o cunoșteau deloc, iar avantajul lui Mihai era că o știa ca pe propriile lui buzunare. Pădurea aia o putea străbate și cu ochii închiși, indiferent dacă afară ar fi fost zi sau noapte. Grajdul ăla spre care se târau ei se afla în mijlocul unui crâng blindat cu tufe de măcieș și mărăcini. Nici dracul nu i-ar mai fi putut găsi acolo, dar mite soldații ăia cu mințile topite de băutură și oboseală. Se făcu dimineață când au dat de grajdul acela șters de pe fața pământului de o vegetație abundentă. De când a început războiul, nimeni nu l-a folosit ca adăpost pentru vite și natura a hotărât să-l lichideze. Au dormit toată ziua, iar când s-au trezit Mihai a curățat locul, dezgropând ocolul ăla pentru animale de sub covorul ăla plin de spini și ghimpi dușmănoși. A doua zi au descoperit că au foarte puține merinde și au început să le drămuiască drastic. Le împărțeau mai ales copiilor. Dimineața, adulții se împrăștiau prin pădure pentru a căuta pomușoare sau fructe comestibile și reveneau în grajd seara. De câteva ori au întâlnit prin pădure și soldați și s-au pitit după sau în copaci, până aceștia au dispărut. Și-au dat seama că-i căutau pe ei. Norocul lor era că erau beți.

Când se întorcea din una dintre aceste expediții, Mihai a auzit într-un crâng niște sunete ciudate. S-a fofilat în spatele unui copac și și-a ciulit urechile. Niște gemete abia auzite de femeie se suprapuneau peste niște icnete nestăpânite de bărbat. S-a apropiat și mai mult, intrigat și surprins să descopere că în pădure se puteau întâmpla și asemenea lucruri. Cu cât se apropia mai mult gemetele alea i se păreau tot mai cunoscute. Apoi i-a văzut. Ea sprijinindu-se cu mâinile de trunchiul unui stejar și el pătrunzând-o pe la spate. Era ea, Liza, cea care gemea și el, Daniel, cel care icnea, pătrunzând-o cu violență. Ascuns după trunchiul unui tei, se gândi că nici nu mai ținea minte de când nu a mai făcut dragoste cu vreo femeie, adică cu Liza, căci Liza era singura femeie din lume cu care făcuse sex vreodată. Ultima oară s-au împreunat – nu știu de ce îi veni să folosească acest cuvânt- înainte de război. Își dădu seama că și uitase că pe lumea asta mai există sex, că bărbații și femeile mai pot face și sex. Asta i se părea incredibil. În fiecare seară dormea alături de Liza, dar nici nu se gândea s-o atingă. Cum s-o atingă când soldații îi căutau peste tot? Cum s-o atingă sau să se dea la ea când i-aar fi putut prinde în orice moment și i-ar fi putut împușca? Cum să facă dragoste când Rita a fost împușcată?

Privindu-i, își aminti de Marius și de ce i-a povestit acesta înainte de război, iar acesta i-a povestit cum a suprins-o pe Liza futându-se cu Daniel în pădure- din nou – în pădure , chiar nu departe de locul unde el și-a priponit bouțul. Zicea că cei doi s-au speriat atât de tare încât au luat-o la fugă goi, cu hainele în mâini, printre copaci. Nu l-a crezut atunci. Nu l-a crezut pentru că Marius era un dușman de-al său de moarte. Ogoarele lor erau vecine și el mereu încerca să muște din pământul său. I-a scos chiar și un nuc, cu tot cu rădăcini din pământ , pentru a-l planta pe teritoriul său. Un alt motiv pentru care nu l-a crezut era faptul că-i plăcea și lui de Liza, cum le plăcea tuturor flăcăilor, dar și bărbaților căsătoriți din Flutura, pentru că Liza era chiar o femeie foarte frumoasă. Brunetă, cu ochi albaștri, cu o talie de viespe, cu niște fese răscoapte și cu niște țâțe tari și proeminente, ca niște grenade înainte de-a exploda. Era pur și simplu îngrozitor de frumoasă, la orice oră de zi și de noapte. O invidiau și o vorbeau de rău toate femeile din sat, pentru că la nunți toți bărbații lor le lăsau și voiau să danseze cu Liza lui Mihai. S-a dat și Marius de câteva ori la Liza și ea l-a respins. Odată de față cu el. Ceea ce l-a făcut pe Mihai să-i ardă o palmă atât de puternică încât l-a doborât din picioare. Palma aia a și dat foc prieteniei lor de-o viață.

Vântul aducea din vale vocile soldaților, și el se mira că erau atât de multe. Unite într-un cântec, traversau satul. Nici nu mai ținea minte de când nu o mai văzu pe Liza goală și profită de ocazie pentru a o admira. Era la fel de frumoasă ca și înainte de război. Acum își dădea seama că fostul său amic- mort deja pe front- a avut dreptate când i-a povestit întâmplarea aia sinistră. El îi privea și se întreba oare Liza nu i-a pus toată viața coarne cu Daniel și, poate, de asta, cel din urmă, i-a și devenit cel mai bun prieten, împrumutându-l cu bani când lupii i-au mâncat oile sau dându-i toate medicamentele de care avea nevoie când i s-au îmbolnăvit Vasile și Nicolae. Nu pe el îl ajuta, ci pe Liza. Îi dădea însă lui pentru a fi mai aproape de ea. Dar, poate, Vasile și Nicolae nici nu erau copiii lui, ci ai lui Daniel, și, de aia, le-a cumpărat până și încălțăminte, când aceștia au mers la școală? Și-a îndepărtat din minte acest gând. Nu, Nicolae și Vasile nu puteau să fie copiii lui Daniel. Nu credea că Liza putea să meargă chiar așa de departe. Dacă și avea încredere în cineva în lumea asta, atunci asta era Liza. În ea avea cea mai mare încredere, o încredere chiar mai mare decât în el însuși. Iar după Liza, urma Daniel, care l-a împrumutat cu o grămadă de bani ca să-și construiască o casă nouă, după ce cutremurul din 1940 i-a distrus casa moștenită de la părinți. Nu putea să uite asta. Dar, acum, tot ce a crezut el o viață întreagă i se prăbușea sub ochi, ca un castel de nisip. Toate certitudinile lui se spulberau ca niște baloane de săpun, luate de vânt. Într-o clipă simți cum i se scurge din trup toată dragostea pe care o simțea pentru Liza, iar din suflet, toată prietenia pentru Daniel. Ei l-au mințit toată viața. Nimic din ce-a crezut el până acum nu avea vreun temei în realitate. Totul era minciună și fum.

Simțind că cineva îi privește, ei și-au întors simultan capetele și l-au văzut îngroziți îndărătul lor. S-au descleștat instantaneu din împreunarea aia animalică, și au luat-o la fugă, cu hainele în mâini, înfricoșați. I-a reîntâlnit un pic mai târziu în incinta ocolului de vite. S-au ferit să-l privească și Miriam a înțeles pe loc ce a aflat Mihai. Ceea ce a aflat el azi ea știa de mult, poate, de dinainte de război. Dintre ei toți doar ea se uita la el, se uita cu o spaimă uriașă, parcă pentru a ghici ce va întreprinde el: se va duce la noapte să-i denunțe soldaților sau nu? Pentru a se răzbuna, ar fi trebuit să facă asta. Pentru a o răzbuna și pe ea, ar fi trebuit să facă asta. Cu atât mai mult cu cât soldații încă-i mai căutau prin sat sau prin pădure. Încă îi mai căutau, strigându-i pe nume sau trimițând oameni din sat să-i strige pe nume sau după poreclele pe care le aveau. Soldații îi strigau pe nume și apoi slobozeau în aer rafale de mitralieră. Rafale lungi.

Miriam a dat undeva în pădure peste un teren cu cartofi. I-a scos din pământ și i-a fiert într-un ceaun și acum îi învită pe toți să se înfrupte din ei. Era cea mai sațioasă mâncare a lor de până acum. Îl îmbie să vie și el. Veni și Mihai și decoji un cartof fierbinte, gândindu-se ce să facă: să se răzbune și să-l denunțe sau să treacă peste toate și să încerce să uite ce i-au făcut, dar chiar și dacă va uita, de unde știe el că toată povestea asta nu se va repeta din nou? Din nou și din nou.

El l-a ajutat să scape moarte, dar Daniel i-a dat cu tifla și s-a dat la soția sa, devalorizându-i gestul și fapta. Din clipa când i-a văzut cum și-o trăgeau în crângul ăla dosit de ochii lumiii, toate valorile din lumea asta- dragoste, prietenie, sacrificiu, fidelitate- și-au pierdut valoarea.

Miriam îl privea îngrozită, în față. Dacă-l va denunța pe Daniel, o vor ridica și pe ea și pe copiii lor. Nu îndrăznea însă să-i ceară nimic. Ba mai mult, nu îndrăznea nici să-i vorbească. Se temea de această discuție ca de foc și doar îl fura non-stop cu coada ochilor pe Mihai sau îl privea în față.

Copiii dormeau- copiii lui Mihai și copiii lui Daniel- și ei semănau atât de tare unii cu alții, încât Mihai nu mai știa care sunt copiii lui și care ai lui Daniel, nu știa dacă printre ei sunt și copiii lui sau nu și asta îl înspăimânta și îl înnebunea de furie. De câteva ori s-a pornit spre sat să-l denunțe și tot de atâtea ori s-a întors din drum.

Merse doi pași mai încolo și începu să arunce cu un topor în copac. Miriam îl privea înfricoșată. Dintre ei toți de ea îi era cel mai milă, pentru că ea nu avea nicio vină. Se gândi că dacă-l denunță pe el și-i aduce aici pe soldați , militarii o s-o aresteze și pe ea, dar ea ce vină are? Niciuna. Pe Miriam o simpatiza foarte tare pentru felul cum se purta cu copiii. Chiar și în pădure, le pregătea zilnic de mâncare, le spăla hainele la un izvor din Valea Manoileștilor. Îi impunea zilnic să se spele și le cerea să vorbească frumos. Le spunea povești și îi învăța poezii. Îi învăța rugăciuni. Iar pe copiii lui, rugăciuni ortodoxe. Le cerea ca în fiecare seară și în fiecare dimineață să-și spună rugăciunea. Îi aduna pe toți în jurul ei și toți își spuneau rugăciunile, mozaicale sau ortodoxe, cu glas tare, deslușit, îngenunchiați cu fața spre cer. Privind-o cum îi pieptăna pe copii sau cum îi învăța să joace șah fără o tablă în față, își dădu seama că n-o să-l denunțe pe Daniel doar de dragul lui Miriam. L-ar fi denunțat dacă nu ar fi fost la mijloc Miriam. Numai pentru Miriam nu va face pasul ăsta. Numai de dragul ei. Miriam era și ea o victimă, la fel ca și el. Victima lor. Ei amândoi erau victima lor.

Veni lângă ea și căzu în genunchi în fața ei și începu să se roage cu fața la cer și atunci a înțeles și ea că el nu o să-i aducă pe soldați pe urmele lor. Niciodată.

Peste câteva săptămâni sau luni, căci au pierdut șirul zilelor, s-a auzit din nou bubuit de tunuri și explozii de bombe și au înțeles că a început o nouă confruntare. Una decisivă.

Exploziile se deplasau spre Prut, apoi s-au mutat pe partea cealaltă a râului și ei au ieșit la marginea pădurii și i-au văzut plecând din sat pe soldații români și germani și intrând pe soldații ruși.

Când au plecat și cei din urmă din sat, s-au întors îndărăt în Flutura, unde Daniel a făcut rost de o căruță, pentru a pleca la Chișinău. Înainte să urce pe capră, lângă Daniel, Miriam a venit la Mihai și i-a scuturat îndelung mâinile.

Când căruța a dispărut după tigva dealului, Mihai a apucat-o pe Liza de mână și au intrat împreună în curtea lor.