Consilierul BNR, Cristian Păunescu, despre Tezaurul României trimis la Moscova: La vremea respectivă, această soluție părea cea mai potrivită
Deci, nu mai putem vorbi de o recuperare fizică a aurului trimis la Moscova de către BNR. Se cunoaște însă valoarea exactă a acelei cantități, până la ultimul gram, care constituie o creanță legală, validă și exigibilă. România a trimis, în anii 1916 și 1917, în timpul Primului Război Mondial, 41 de vagoane pline aur din Tezaurul Băncii Naționale a României (BNR), cu documente de arhivă, artefacte şi obiecte istorice, colecţii muzeale şi ale Academiei Române.
Deși Guvernul rus a garantat, prin acte, să întoarcă României tezaurul „la cerere”, acest lucru nu s-a întâmplat până astăzi.
Cristian Păunescu, consilierul guvernatorului BNR, co-autor al cărții „Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova”, detaliază, într-un interviu oferit în exclusivitate Ziarului NAȚIONAL, ce conținea Tezaurul BNR trimis la Moscova, cine a luat decizia de a lăsa aurul românesc în mâinile rușilor și cum luptă România și astăzi ca să-și recupereze bunurile.
Nicolae Negru: Domnule Cristian Păunescu, istoria Tezaurului României trimis pentru păstrare la Moscova, în anii Primului Război Mondial, este puțin cunoscută în Republica Moldova. Ce tezaur a trimis România la Moscova?
Cristian Păunescu: Din păcate, la fel de puțin este cunoscută istoria Tezaurului trimis la Moscova şi în România.
Să facem precizarea că în cele două transporturi expediate la Moscova, în decembrie 1916 şi iulie 1917, s-au trimis atât stocul de aur al BNR, alte obiecte şi materiale ale Băncii Naţionale, efecte bancare provenite de la CEC, dar şi tezaurul identitar al României: documente de arhivă, artefacte şi obiecte istorice, colecţii muzeale şi ale Academiei Române.
Singurul pentru care avem o evidenţă precisă este Tezaurul BNR. El este şi singurul din care nu s-a întors nimic până astăzi. Din tezaurul identitar, Moscova a restituit cea mai mare parte a obiectelor, în 1935 şi 1956.
De ce s-a recurs, totuși, la această soluție extremă? Nu mai erau locuri sigure pe teritoriul României unde să poată fi păstrat aurul BNR și alte bunuri ce aparțineau statului român până trecea pericolul militar? De ce anume la Moscova a fost transportat Tezaurul României, nu putea fi găsită o altă o altă destinație, spre alte țări aliate - Franța sau Marea Britanie? Cum se poate răspunde la întrebarea lui Evgheni Primakov, fost premier rus, când Andrei Pleșu a abordat, într-o discuție cu el, problema aurului trimis la păstrare în Rusia: Dar ce v-a venit, domnule, să ni-l dați tocmai nouă? Într-adevăr: ce i-a venit Guvernului român?
Cristian Păunescu: Aţi observat, desigur, că devenim, cu toţii, mult mai inteligenţi, ştim mult mai bine ce trebuia făcut după ce s-a produs un eveniment, decât înainte ca el să aibă loc. Decizia evacuării Tezaurului la Moscova nu trebuie judecată în baza a ceea ce ştim astăzi că s-a întâmplat, ci în baza informaţiilor pe care le-au avut factorii decidenţi de atunci.
Nu exista o altă cale de evacuare. Rusia era singurul stat aliat cu care ne mărgineam în acel moment. La toate celelalte granițe ale României se aflau forţe ale Puterilor Centrale cu care eram în război. Marea Neagră nu putea fi o soluţie, pentru că strâmtorile erau controlate de Imperiul Otoman, aflat în tabăra Puterilor Centrale, iar submarine germane se aflau deja aici.
Pentru Rusia pledau şi relaţiile de rudenie dintre familia regală română şi familia ţarului. Mama reginei era Maria Aleksandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. În 1914, familia ţarului Nicolai II vizitase Constanţa şi se vorbise de un proiect de căsătorie între principele Carol, viitorul rege Carol II, şi una dintre fiicele ţarului. Aşadar, Tezaurul a fost trimis, cu acte ce garantau returnarea lui la cerere, într-o ţară aliată şi prietenă.
Este adevărat, după război i s-a reproşat ministrului român la Sankt Peterburg că nu a trimis în ţară informaţii mai clare despre situaţia internă din Rusia. Dar nici premierul Ion I.C. Brătianu nu s-a opus la al doilea transport, în iulie 1917, deşi fusese în primăvara acelui an în Rusia, după izbucnirea revoluţiei din februarie.
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu trimiteam Tezaurul la Moscova şi îl păstram la Iaşi este, de acum, istorie contrafactuală. În decembrie 1916, la Iaşi domnea o puternică stare de nelinişte, o mare parte a ţării era deja ocupată, era foamete, nu avea nimeni certitudinea că în vara anului următor trupele române şi cele ruse aveau să facă faţă pe front unei noi ofensive a Puterilor Centrale.
În plus, am aflat din cartea domnului colonel Ilie Schipor, Destinul Tezaurului României – Argumente din arhivele ruse, apărută la Editura Oscar Print, ce eforturi au depus ruşii ca să ne convingă să le trimitem aurul BNR. Ei luaseră decizia să „găzduiască” rezerva de aur a BNR înainte chiar ca Guvernul român să decidă evacuarea.
Întrebarea răposatului Evgheni Primakov se înscrie în linia răspunsurilor cu care ne-a obişnuit Moscova, când vine vorba despre Tezaur: care aur? Nu ştim despre ce este vorba. Lăsaţi-ne să căutăm documente în arhivele noastre, pe care nu le găsim niciodată etc.
Cine a luat decizia? Ce rol a jucat Ambasadorul Rusiei la București?
Cristian Păunescu: Sub presiunea înaintării trupelor germane și austro-ungare pe teritoriul României, la sfârșitul lunii septembrie 1916, Tezaurul Băncii Naționale a României a fost strămutat la Iași. În același timp, de soarta stocului de aur al României s-au arătat foarte interesate și autoritățile imperiale ruse. Astfel, cercetările istoricului Ilie Schipor în arhivele ruse au demonstrat că, la sfârșitul lunii octombrie 1916, ministrul de Finanțe rus Bark avansa propunerea ca, prin intermediul autorităților militare ruse aflate în România, Guvernului român să i se propună strămutarea Tezaurului BNR în Rusia.
Agravarea situației pe front a determinat autoritățile române să ia din ce în ce mai mult în considerație necesitatea evacuării Tezaurului de aur al BNR. La vremea respectivă, soluția trimiterii stocului de aur în Rusia părea cea mai potrivită. România și Rusia erau vecine și aliate, iar familiile domnitoare în cele două state erau înrudite. Pe lângă toate acestea, situația militară nu permitea evacuarea Tezaurului BNR în Franța sau Anglia, aliații României din Europa occidentală.
Deși la sfârșitul anului 1916 frontul s-a stabilizat la porțile Moldovei, situația era în continuare gravă, fapt pentru care Consiliul general al BNR a discutat problema strămutării Tezaurului, pe care a condiționat-o de implicarea Guvernului român și de „tratări cu Guvernul imperial rus, prin care să se asigure paza şi păstrarea lui”. Negocierile s-au purtat între Emil Costinescu, ministrul Finanțelor, și generalul locotenent Mossoloff, trimis extraordinar și plenipotențiar al Rusiei în România. La tratative a participat și George G. Danielopolu, director BNR.
În urma acestora, la 8/21 decembrie 1916, Ministerul de Finanțe român transmitea Băncii Naționale a României o scrisoare prin care se preciza că stocul metalic al băncii, care garantează întreaga circulațiune a biletelor de bancă și care reprezintă o mare parte din averea publică, trebuie apărat și se propunea mutarea acestuia la Moscova pentru a fi mai bine protejat.
Cu toate acestea, conducerea Băncii Naționale a României, prin glasul guvernatorului I. G. Bibicescu, s-a arătat destul de reticentă și a solicitat Guvernului român comunicarea convenției încheiate cu Guvernul imperial rus pentru garantarea Tezaurului și autorizarea dată unor anume funcționari de a primi aceste valori în numele Guvernului imperial rus.
După ce generalul A.A. Mossoloff a comunicat Guvernului român primirea autorizării din partea ministrului de Finanțe rus pentru a semna protocolul prin care Guvernul rus garanta integriatatea valorilor ce urmau a fi trimise în Rusia de BNR atât în timpul transportului, cât și pentru perioada depozitării, la 25 decembrie 1916 a fost publicată, în „Jurnalul Consiliului de Miniștri”, decizia Guvernului român și s-a trecut la încărcarea trenului.
După încheierea operațiunii de încărcare, reprezentanții celor două guverne, Mossoloff, și Victor Antonescu, ministru român de Finanțe, împreună cu reprezentanții BNR, au semnat un protocol. Doresc să vă atrag atenția că, potrivit acestui document, „din ziua în care a fost încredințat delegatului Guvernului Imperial Rus și încărcat în vagoane, Tezaurul se află sub garanția Guvernului Imperial Rus, în ceea ce privește siguranța transportului, siguranța depozitării, ca și a revenirii în România”.
În concluzie, atunci în 1916, factorii politici și cei de la conducerea BNR aflați într-o situație extrem de dificilă din punct de vedere militar și neavând prea multe soluții la îndemână au făcut cam tot ceea ce au putut să facă: au dus Tezaurul pe teritoriul singurului aliat cu care România se învecina și au obținut garanțiile necesare din partea Guvernului rus pentru siguranța și retrocedarea acestuia. Schimbările de regim politic intervenite ulterior în Rusia, schimbări care nu puteau fi prevăzute, au pus, după cum bine știți, sub semnul întrebării toate eforturile autorităților române.
Ce prevedea practica și normele internaționale în acest caz? Au procedat și alte state asemeni României?
Cristian Păunescu: O situație asemănătoare întâlnim și în cazul Poloniei la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. În septembrie 1939, rezerva de aur a Băncii Poloniei, în valoare de aproximativ 87 de milioane de dolari, încărcată într-un tren special, a ajuns la graniţa cu România. Autorităţile române au asigurat tranzitul trenului, care a fost escortat de armata română, până în portul Constanţa; aici, încărcătura a fost urcată la bordul tancului petrolier „Eocene”, cu un deplasamanet de 4 000 tdw, transformat în navă de război. Vasul a părăsit în grabă portul Constanţa, îndreptându-se spre Istanbul. Dar odiseeea tezaurului Băncii Poloniei în anii celei de-a doua conflagrații mondiale reprezintă un subiect aparte.
Ceea ce aș vrea să subliniez este că, la 10 octombrie 1939, delegaţii Băncii Poloniei a predat spre păstrare delegaţilor BNR 51 de lăzi de lemn, cu o greutate totală de 3 tone, care conţineau, conform declaraţiilor reprezentanţilor polonezi, 2,7 tone de aur fin în lingouri. Lăzile sigilate au fost depuse în tezaurul Băncii Naționale a României fără a fi verificate în privința conținutului.
În anii războiului, România a fost confruntată cu cereri de restituire a acestui depozit atât din partea reprezentanților Băncii Poloniei aflați în exil, cât și din partea autorităților germane care ocupaseră o parte a Poloniei. În această situație dificilă, autoritățile române au decis reținerea depozitului, deoarece, așa cum se preciza în Jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 august 1940, transmiterea depozitului amintit către autoritățile poloneze din exil ar fi putut expune statul român la pretenții din partea unor puteri străine.
Problema a fost soluționată abia după încheierea războiului. În luna septembrie 1947, cele 51 de lăzi cu aur polonez au fost retrocedate autorităților de la Varșovia. Autoritățile române au păstrat intact depozitul încredințat de Banca Poloniei și l-au restituit celor în drept fără a reclama achitarea unei taxe de depozitare sau a unor despăgubiri pentru ajutorul acordat refugiaților polonezi în anii războiului.
Spre Rusia a fost direcționat un număr impresionant de vagoane – 41. Un prim eșalon a fost trimis în 1916, apoi un altul în 1917, după izbucnirea revoluției ruse, în februarie 1917. Căderea monarhiei și instaurarea Guvernului provizoriu în Rusia nu a determinat Guvernul României să reevalueze riscurile acestei soluții? Se cunoaște ce conțineau cele 41 de vagoane?
Cristian Păunescu: Așa cum am mai spus, noi știm astăzi cum au evoluat evenimentele și ne este mult mai ușor să analizăm situația de atunci, spre deosebire de liderii politici ai anului 1917, care nu-și puteau imagina sau puteau accepta cu greu că bolșevicii se vor menține la putere și familia imperială a Romanovilor va fi asasinată. În plus, iarăși repet, eram în continuare aliați pe front și, în prima parte a anului 1917, generalii ruși au continuat să insiste că o apărare eficientă a României se poate realiza numai prin reducerea frontului, ceea ce ar fi însemnat abandonarea teritoriului românesc și mutarea tuturor instituțiilor românești pe teritoriul rus. Vă dați seama ce ar fi însemnat adoptarea integrală a acestui plan?
În ceea ce privește conținutul celor 41 de vagoane, cele mai bune inventare a ceea ce a plecat sunt deținute de Banca Națională. Astfel, în primul transport au plecat 1 738 de casete cu monede și lingouri de aur. Lingourile erau foarte puține, doar 100 de kg. După calculele specialiștilor noștri, în total, BNR a trimis în Rusia 91,5 tone de aur fin. Tot în primul transport au fost duse la Moscova și cele două casete cu bijuteriile reginei Maria, a căror valoare a fost apreciată la 7 milioane de lei, dar fiind vorba de bijuterii foarte prețioase, în acest caz, calcularea greutății nu este relevant.
Revenind la vara anului 1917, la sfârșitul lui iulie și începutul lui august, a avut loc cel de-al doilea transport al tezaurului românesc la Moscova, mai precis un al doilea tren, alcătuit din 24 de vagoane, în care au fost încărcate valori românești, a plecat către Rusia. Trebuie să adaug că, în mai 1917, reprezentanții Băncii Naționale a României și cei ai Băncii de Stat ai Rusiei au inspectat compartimentul special de la Kremlin și au găsit Tezaurul de aur al Băncii intact.
Decizia plecării celui de-al doilea tren a fost luată de autoritățile române de la Iași, în contextul în care estimau că va urma o puternică ofensivă a armatelor Puterilor Centrale pe frontul din sudul Moldovei. De aceea au reluat tratativele cu reprezentantul Rusiei, Stanislaw Poklewski Koziell.
De această dată, pentru partea română, tratativele au fost duse de Nicolae Titulescu, care era atunci ministrul nostru de Finanțe. La 27 iulie 1917, Stanislaw Poklewski Koziell a primit împuternicirea Guvernului provizoriu rus pentru a semna protocoalele pentru evacuarea în Rusia a valorilor Băncii Naționale a României și ale altor instituții publice din România. În aceeași zi, Banca Națională a încărcat 188 de casete în trei vagoane: 170 de kg de aur, arhivă, titluri, efecte, valori, alte depuneri etc. Protocolul încheiat cu acest prilej menționa că valorile transportate se aflau „sub garanția Guvernului rus în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitului, ca și întoarcerea în România”.
În același tren, în alte 1 621 de casete au fost încărcate valori ale Casei de Depuneri și Consemnațiuni și ale altor bănci, opere de artă de la Pinacoteca Statului, odoare bisericești adunate de la mănăstirile din Oltenia, Muntenia și Moldova, documente, opere de artă și colecția numismatică a Academiei Române, valori de la Muntele de Pietate, documente prețioase de la Arhivele Naționale ale României. Trenul a plecat din Iași la 27 iulie 1917 și a ajuns la Moscova la 5 august 1917.
Valorile Băncii Naționale au fost depuse în același compartiment de la Kremlin al Băncii de Stat a Rusiei, unde totul era intact în continuare. Și revin: și Guvernul provizoriu rus a garantat Tezaurul trimis la Moscova.
Când a fost cerut pentru prima dată tezaurul înapoi și ce a răspuns Guvernul rus? Ce a întreprins pe parcursul unui secol România pentru a-și recupera tezaurul?
Cristian Păunescu: Delegația română condusă de I.I.C. Brătianu a înaintat Conferinței economice de la Genova, din 1922, un memoriu al problemei Tezaurului. Conferința a decis: „Guvernul rus va restitui Guvernului român valorile depozitate la Moscova de numitul Guvern român”. Decizia a fost comunicată comisarului poporului pentru Afaceri Externe, dar Guvernul sovietic nu a pus în aplicare această hotărâre.
La 20 decembrie 1922, ministrul Afacerilor Străine, I.G. Duca, aflat în Elveția, transmitea la București informații despre întrevederea dintre Diamandy și Cicerin, de la Lausanne. Cu acest prilej, Cicerin afirmase că rușii sunt de acord să cedeze Basarabia contra Tezaurului, a bijuteriilor Coroanei și a lichidării tuturor problemelor financiare.
În martie 1924, la Conferința de la Viena, s-a discutat despre reluarea relațiilor româno-ruse. Instrucțiunile lui I.I.C. Brătianu, prim-ministru, date delegației române vizau recunoașterea Basarabiei și întoarcerea Tezaurului, cel puțin a părții lui nemetalice, adică depozitele particulare și arhivele. La Viena, s-a discutat atunci despre Basarabia, dar nu s-a discutat deloc despre Tezaur, iar Litvinov, adjunct al comisarului poporului pentru Afaceri Străine, a declarat că sovieticii nu veniseră la Viena pentru reglementarea pretențiilor bănești reciproce. Întâlnirea s-a terminat fără niciun rezultat.
Relațiile diplomatice ale României cu URSS au fost restabilite în 1934. În anii 1935 și 1956, a fost restituită o parte dintre arhivele și bunurile cu valoare istorică și artistică ce fac parte din patrimoniul cultural al României. În 1935, 212 dintre lăzile venite din Rusia au fost predate Băncii Naționale a României. În aceste lăzi au fost: bilete de bancă de 1, 2 și 100 de lei și clișeele lor, cerneluri tipografice, hârtie pentru tipărirea bancnotelor, un aparat de numerotat, hârtii de valoare, inclusiv dintre cele depozitate de particulari la BNR.
În 1956, printre alte valori culturale, s-a întors în țară tezaurul cunoscut sub denumirea „Cloșca cu puii de aur” (19,763 kg). Dar în niciuna dintre aceste două restituiri n-a fost vorba despre Tezaurul Băncii Naționale a României, iar această problemă a dispărut din agenda discuțiilor bilaterale. A revenit abia în anul 1965, când în cursul primei vizite efectuate la Moscova de o delegație condusă de noul lider al partidului, Nicolae Ceaușescu, a ridicat problema Tezaurului evacuat în Rusia în 1916 - 1917, pe baza unui studiu istoric. Nu s-a obținut nimic și a rămas singura tentativă de asemenea dimensiuni până la sfârșitul regimului comunist.
Din 1990, problema Tezaurului BNR a revenit în atenția opiniei publice românești și a conducerii Băncii Naționale a României, aflându-se în permanență pe agenda consiliilor de administrație ale BNR, direcțiile de acțiune fiind reprezentate de identificarea și publicarea documentelor din arhiva proprie, prezentarea rezultatelor cercetărilor la întruniri științifice, interne și internaționale, realizarea unei relații de colaborare eficiente cu Ministerul Afacerilor Externe, asigurarea continuității acestor demersuri, organizând grupuri de lucru, împreună cu cercetători mai tineri, explicarea într-o manieră civilizată și analitică, ori de câte ori a fost cazul, a strategiei Băncii Naționale în acest dosar rămas nerezolvat timp de 108 ani, interviuri în mass-media, publicarea de studii, broșuri, organizarea de expoziții etc.
Dintre acestea, menționez, în continuare, cele mai importante acțiuni. Este vorba despre prezentarea problemei Tezaurului BNR evacuat la Moscova la reuniunile guvernatorilor băncilor centrale, la întâlnirile cu șefii Băncii Mondiale, ai Băncii Europene, ai FMI, ai altor instituții bancare, susținerea activității Comisiei interdepartamentale de experți, constituită în anul 1991 la inițiativa unui grup de deputați din Parlamentul României pentru studierea problemei Tezaurului României și a valorilor culturale evacuate la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Banca Națională a României și-a desemnat reprezentanți în această comisie și au fost elaborate materiale menite să prezinte pe larg documentația arhivistică care probează trimiterea aurului Băncii Naționale a României la Moscova.
De asemenea, materialele elaborate de Banca Națională a României referitor la această problemă au fost prezentate și domnului Takis Hadjidemetriou, raportor special al Consiliului Europei care a vizitat România în anul 1999.
Din anul 2004, BNR a avut posibilitatea să-și facă cunoscute argumentele în legătură cu Tezaurul de la Moscova în cadrul Comisiei comune româno – ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României. Această entitate a fost constituită după semnarea Tratatului de bază dintre România și Rusia, în 2003, document care cuprinde o anexă în care se specifică necesitatea constituirii Comisiei Mixte Româno-Ruse de specialiști, care să cerceteze problemele de interes comun, printre care și chestiunea Tezaurului. Comisia a avut până în prezent cinci sesiuni, care ne-au asigurat, ca reprezentanți ai BNR, cadrul necesar pentru a face cunoscută poziția Băncii și pentru a prezenta documentele incontestabile pe care le deținem.
În 2016, Banca Națională a României a găzduit la Sinaia cea de-a patra sesiune a Comisiei comune româno – ruse. În protocolul încheiat cu acest prilej, specialiștii celor două părți au stabilit că, „la nivelul Comisiei comune, este agreat faptul că documentele prezentate de partea română reprezintă documente autentice, cu valoare de tratat internațional, care atestă depunerea de către România în Rusia (la Moscova) a bunurilor din Tezaurul său (inclusiv Tezaurul BNR)”.
Ultima sesiunea a Comisiei, cea de-a cincea, a avut loc la Moscova, în noiembrie 2019. În cadrul discuțiilor, în calitate de reprezentant al BNR am avut o intervenție în care am precizat că, în ceea ce privește Tezaurul BNR, niciodată partea rusă nu a putut să nege faptul că acesta a fost trimis la Moscova. Am insistat asupra faptului că instituția noastră a înmânat părții ruse copii ale documentelor originale, ștampilate, care atestă predarea aurului, ceea ce face ca Tezaurul în discuție să reprezintă un drept inalienabil al Băncii Naționale a României.
Nu în ultimul rând, doresc să menționez tipărirea documentelor păstrate în Arhiva instituției noastre cu privire la predarea aurului BNR la Moscova (dosarul cunoscut sub numele „Moscova 1”) în mai multe ediții de documente intitulate: Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova (1999 și 2011), The treasure of the National Bank of Romania in Moscow (2000 și 2011), precum și publicarea lucrării mele, intitulată The Romanian National Bank Treasure taken to Moscow and never returned (2020), care a fost transmisă ambasadelor UE, USA, Canadei și Japoniei de la București, dar și bibliotecilor celor mai importante universități din Europa și Statele Unite ale Americii.
Cele mai recente acțiuni ale BNR au inaugurat o etapă nouă în strategia instituției noastre cu privire la Tezaurul BNR de la Moscova, care constă în internaționalizarea problemei, prin aducerea acesteia la cunoștința opiniei publice internaționale și a factorilor decidenți.
În Parlamentul European s-a propus o rezoluție referitoare la returnarea Tezaurului național al României însușit ilegal de Rusia. A reacționat cumva Moscova la acest demers?
Cristian Păunescu: Așa cum era de așteptat, reacția autorităților de la Moscova la adoptarea Rezoluției PE referitoare la returnarea Tezaurului național al României însușit ilegal de Rusia a fost foarte negativă și nu s-a lăsat mult așteptată. Chiar în ziua adoptării rezoluției, Mihail Șvîdkoi, emisarul prezidențial rus pentru cooperare culturală internațională, a declarat Agenției TASS că Rusia nu consideră că pretenția României „ar fi legitimă” și a calificat rezoluția drept o „provocare”.
Fostul președinte rus, Dmitri Medvedev, actualmente vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, într-un mesaj postat pe pagina sa de pe rețeaua de socializare VKontakte a respins și el orice posibilitate de restituire a aurului românesc. El a scris că aurul rămâne în mâinile rușilor pentru că România a fost pedepsită din cauza „comportamentului” său „necuviincios”.
El a continuat cu o triadă de injurii la adresa „impotenților” din Uniunea Europeană care au adoptat rezoluția și la adresa poporului român, a acuzat UE că „i-a furat Rusiei active în valoare de $300 miliarde, iar acum cere restituirea aurului României… Nu mai e nimic de spus decât să se ducă în /.../”.
Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, a declarat că Moscova nu numai că a returnat deja Bucureștiului tot aurul pe care România l-a trimis Rusiei în anii 1916 – 1917, dar a iertat acestei țări și o datorie uriașă, depășind cu mult valoarea respectivei rezerve de aur.
Potrivit acesteia, „vorbim de aproximativ 300 de milioane de dolari reparații (azi circa 4 miliarde de dolari), pe care Uniunea Sovietică nu le-a cerut României, în ciuda „necazurilor și distrugerilor” pe care România le-a adus poporului sovietic în timpul războiului. În plus, a remarcat Zaharova, în 1935, Guvernul sovietic „în semn de bunăvoință” a trimis 1 436 de tone de obiecte de valoare la București, iar la mai puțin de șase ani, România „a atacat URSS împreună cu al treilea Reich”. Ea a adăugat că în prezent România folosește „platforme rusofobe”, inclusiv Parlamentul European, pentru a încerca să-și pună „datoriile-fantomă vechi de un secol” asupra Rusiei.
Astfel, consideră Zaharova, Bucureștiul vrea să-și îmbunătățească „situația deplorabilă” din economie pe fondul grevelor agricole. În continuare, Zaharova a îndemnat „capetele fierbinți” din România să renunțe la vise fără speranță și la declarațiile zgomotoase pe această temă, deoarece dacă s-ar calcula „toate datoriile României față de Rusia și URSS (inclusiv partea neplătită a reparațiilor), atunci acestea se ridică la aproximativ 1,5 mii tone de aur, ceea ce este aproximativ de 20 - 25 de ori valoarea totală a întregului aur românesc din anii 1916 - 1917”.
Pe scurt, reacțiile și „argumentele” rusești nu sunt noi și fac parte dintr-o retorică agresivă care nu are nimic cu realitatea. Subiectul Tezaurului BNR este unul deosebit, care nu poate fi legat de alte aspecte ale relațiilor româno-ruse.
Acest litigiu româno-rus nu poate fi rezolvat într-un tribunal internațional?
Cristian Păunescu: E o opțiune care trebuie să fie explorată. Pentru ca dosarul să ajungă într-un tribunal internațional, este nevoie de acordul părților în litigiu.
Am temeri întemeiate, însă, că Rusia nu va accepta un asemenea demers.
Ce se știe despre starea Tezaurului în ziua de azi? Ce se mai poate întreprinde pentru a-l returna, ce șanse există sau vorbim despre o cauză pierdută?
Cristian Păunescu: Dacă e să vorbim de Tezaurul BNR, la mijlocul anilor 20 ai secolului trecut, acesta, așa cum reiese din documentele rusești publicate de istoricul Ilie Schipor în volumul „Destinul Tezaurului României. Argumente din arhivele ruse” (București, 2021), a fost topit și inclus în fondul de aur general al URSS. Deci, nu mai putem vorbi de o recuperare fizică a aurului trimis la Moscova de către BNR. Se cunoaște însă valoarea exactă a acelei cantități, până la ultimul gram, care constituie o creanță legală, validă și exigibilă.
