Anatol Țăranu // România și depășirea consecințelor aranjamentului sovieto-nazist
Doar o asemenea politică activă a Bucureștiului va impulsiona puternic procesul afirmării identității românești în Republica Moldova, deschizând calea restabilirii unității naționale românești compromisă de înțelegerea funestă sovieto-nazistă din 23 august 1939...
Acordul semnat pe 23 august 1939 între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, numit pact de neagresiune, conținea un protocol secret care împărțea Europa de Est în sfere de influență între cele două puteri totalitare. În urma acestui acord, Basarabia, partea de nord a Bucovinei și Ținutul Herța, teritorii aparținând României, au fost incluse în sfera de influență sovietică. La 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a emis un ultimatum României, cerând cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Sub presiunea Germaniei naziste și a amenințării sovietice, România a fost forțată să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța fără a opune rezistență.
Pactul a influențat redefinirea granițelor României, nu doar prin...
Această amputare teritorială a avut consecințe grave pentru România, afectând integritatea teritorială a țării și declanșând o perioadă de instabilitate politică internă. În plus, pierderea Basarabiei a determinat schimbări importante în politica externă românească, România apropiindu-se de Germania nazistă în încercarea de a obține protecție împotriva agresiunii sovietice și pentru a-și recupera teritoriile pierdute. Pactul Ribbentrop-Molotov a fost, astfel, un moment critic în istoria României, contribuind la o serie de evenimente ce au dus, în cele din urmă, la alinierea României de partea Axei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Pactul a influențat redefinirea granițelor României, nu doar prin pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord, dar și prin încurajarea altor state să pretindă teritorii românești. Ungaria a cerut Transilvania de Nord, iar Bulgaria a pretins Cadrilaterul (Dobrogea de Sud). Aceste solicitări au fost ulterior sprijinite de puterile Axei, iar România a fost forțată să cedeze Transilvania de Nord Ungariei prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) și Cadrilaterul Bulgariei prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940).
România a fost impusă să accepte o influență sovietică determinantă...
În al Doilea Război Mondial România s-a alăturat Germaniei naziste în 1941 în speranța de a recâștiga teritoriile pierdute în fața Uniunii Sovietice. În timpul războiului, trupele românești au participat la campaniile de pe Frontul de Est, inclusiv în bătălia de la Stalingrad. Însă pe măsură ce războiul avansa și Germania pierdea teren, la București, pe 23 august 1944, sub conducerea Regelui Mihai I a avut loc o lovitură de stat după care România s-a alăturat Națiunilor Unite împotriva Axei, contribuind astfel la eliberarea teritoriului său de sub ocupația germană.
După sfârșitul războiului, România a fost obligată să semneze Tratatul de Pace de la Paris în 1947, care a recunoscut oficial pierderile teritoriale, din 1940, a Basarabiei și Bucovinei de Nord rămase sub controlul Uniunii Sovietice. În consecință, România a fost impusă să accepte o influență sovietică determinantă în politica sa internă și externă, devenind parte a blocului comunist est-european. Basarabia (actuala Republică Moldova) și Bucovina de Nord au rămas parte a Uniunii Sovietice până la destrămarea acesteia în 1991.
Spiritul Declarației de Independență
Declarația de Independență a Republicii Moldova, adoptată pe 27 august 1991 de către Parlamentul Republicii Moldova, este un document fundamental care nu doar a proclamat independența republicii față de Uniunea Sovietică, dar prin conținutul său este marcat de referințe istorice, culturale și juridice care justifică apartenența Moldovei la est de Prut spațiului etno-cultural, istoric și identitar românesc. De fapt, spiritul Declarației de Independență consacră Republica Moldova ca „al doilea stat românesc” având în vedere că populația majoritară din Republica Moldova este formată din etnici români și că limba oficială este limba română.
Următorul pas logic pentru spațiul și populația Republicii Moldova cu referire la înlăturarea definitivă a consecințelor pactului sovieto-nazist din 1939, urma să fie restabilirea status-qvo de până la invazia sovieticilor din iunie 1940. Însă în virtutea mai multor factori de ordin intern și extern logica restabilirii unității naționale românești nu a fost pusă în aplicare, România și Republica Moldova rămânând două state distincte și funcționând în marja consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, nedepășite pentru spațiul național românesc nici astăzi.
România ar trebuit să navigheze mult mai activ...
După revoluția din decembrie 1989, care a dus la căderea regimului comunist, România a început un proces de democratizare și de deschidere către Vest, aderând la NATO în 2004 și la Uniunea Europeană în 2007. În perioada post-comunistă, România a încercat să abordeze consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov prin inițiative diplomatice, documentare istorică și cooperare internațională. Însă toate aceste eforturi s-au canalizat cu precădere pe obiectivul afirmării suveranității și integrității teritoriale și a stabilirii relațiilor de bună vecinătate cu Republica Moldova.
Astfel, pentru a depăși consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov prin restabilirea unității naționale, România ar trebuit să navigheze mult mai activ prin complexitățile politice și diplomatice ale secolului al XXI-lea, folosind la maximum calitatea sa de membru al NATO și UE și implicându-se cu mai multă tenacitate și determinare în formarea agendei politice a alianțelor din care face parte, pentru atingerea obiectivului restabilirii unității naționale prin depășirea completă a consecințelor pactului sovieto-nazist din 1939. Un model de urmat pentru români în acest sens ar trebui să fie cazul Germania de Vest (Republica Federală Germania, RFG) care a recuperat Germania de Est (Republica Democrată Germană, RDG) prin procesul de reunificare germană, ce a avut loc oficial pe 3 octombrie 1990. În această dată, Germania de Est a încetat să mai existe ca stat separat, iar landurile sale au fost integrate în Republica Federală Germania. Această zi este cunoscută acum ca "Ziua Unității Germane" și este sărbătoare națională în Germania.
O experiență care poate fi folosită cu ajustările de rigoare
În acest context este bine de subliniat, că Constituția Republicii Federale Germania (RFG), cunoscută și sub numele de Legea Fundamentală a Germaniei (Grundgesetz), din timp a fost adaptată pentru a permite reunificarea Germaniei în 1990. Legea Fundamentală a Germaniei, prin articolul 23 din versiunea sa originală timpurie, permitea oricărui stat german să adere la Republica Federală Germania după bunul său consimțământ. Acest articol din constituție a fost baza legală pentru integrarea RDG în RFG. După reunificare, articolul 23 a fost modificat pentru a reflecta situația noii Germanii reunificate.
De asemenea, Articolul 146 din Legea Fundamentală a stabilit că unificarea Germaniei ar putea fi realizată prin adoptarea unei noi constituții, dar acest articol nu a fost niciodată activat. În schimb, s-a decis menținerea Legii Fundamentale existente, modificată pentru a include noile state federale din Est. O experiență care poate fi folosită cu ajustările de rigoare de românii de pe ambele maluri ale Prutului.
Recunoașterea celui de al doilea stat românesc
Pe parcursul ultimelor trei decenii majoritatea clasei politice de la București preferă să evite o abordare frontală a problemei unirii Republicii Moldova cu România, consolându-se cu viziunea că unirea va avea loc atunci când acest lucru va fi dorit de majoritatea populației Republicii Moldova. În realitate, depășirea consecințelor aranjamentului sovieto-nazist din 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) este un proces complex pentru România, atât din punct de vedere istoric, cât și geopolitic. Republica Moldova, supusă unei deznaționalizări feroce în perioada sovietică, cu repercusiuni adânci în perioada independenței, nu are cum să depășească efectiv, fără implicarea activă a României, consecințele procesului de deconstrucție identitară cu conținut antiromânesc. Unirea nu poate fi realizată cu efortul determinant al Chișinăului, rolul Bucureștiului în înfăptuirea unității naționale este la fel de important.
În această perspectivă Bucureștiul ar urma să-și canalizeze efortul diplomatic în afirmarea la Bruxelles și Washington a percepției apartenenții Republicii Moldovei spațiului național românesc. Tot așa cum în centrul relației interstatale moldo-române este nevoie să fie pus dezideratul recunoașterii de către Chișinău a caracterului Republicii Moldova ca celui de al doilea stat românesc. Iar în Constituția României trebuie replicată experiența germană a asigurării unității naționale pe cale pașnică, prin introducerea articolului despre dreptul oricărui stat românesc să adere la România după bunul său consimțământ și în conformitate cu respectarea principiilor dreptului internațional. Doar o asemenea politică activă a Bucureștiului va impulsiona puternic procesul afirmării identității românești în Republica Moldova, deschizând calea restabilirii unității naționale românești compromisă de înțelegerea funestă sovieto-nazistă din 23 august 1939.
