Pe Igor Nicolaevici l-a trezit pe la patru noaptea un coşmar. Se făcea că o haită de socialişti îl împresurase în curtea partidului socialiştilor şi toţi voiau să-I dea la moacă şi să-I taie beregata. Ud de transpiraţie, s-a dat jos din pat şi a lipăit la bucătărie, unde a sorbit un pahar de apă. Nu putea să adoarmă şi basta. Îi reveni vechea lui nevroză. Un gând straniu I se răsuci în cap şi nu-I dădea pace.

-Şi tu eşti roman, frate, îi spunea vocea din cap. Eşti roman şi vorbeşti limba română, iar moldovenii sunt români şi vorbesc limba română, îi repeta glasul din cap şi tovarăşul Dodoni nu mai ştia ce facă pentru a scăpa de gândurile astea neplăcute din capul lui. Începu să numere invers, de la o sută spre zero. 100, 99, 98, tu eşti roman, eşti roman, 97, 96, 95, eşti roman, român, român. Pe Igor Nicolaevici l-au trecut toate apele. Frate, frate, ce-I asta, oare ce mi se întâmplă? Oare nu m-am zărghit? De ce blestemul ăsta pe capul meu, doar eu nu sunt român şi îi urăsc pe români. Pentru a se descotorosi de gândurile alea care-I otrăveau mintea luă un volum de Dughin de pe noptieră şi începu să-l citească. Se relaxă un pic, dar pe la pagina 17, gândurile astea îl făcură din nou prizonierul lor şi nu l-au mai lăsat în pace până dimineaţă. Gândurile astea îl chinuiau mai ales acum după alegeri, după ce a devenit preşedinte. Igor  Nicolaevici îşi etala peste tot în public românofobia sa, cum un veteran şi-ar expune medaliile la vedere şi când colo, tocmai lui să-I apară în cap idea că ar fi român. Cum se poate?!

Îi zbârnâi telefonul. Un general de la FSB îl lăuda pentru românofobia sa şi în timp ce-I mulţumea, tovarăşului Dodoni îi veni să-I strige, Vladimir Panteleevici da şi eu sunt român şi se îngrozi. Ce uşurare când a terminat conversaţia. Dacă i-ar fi spus asta la telefon, într-o secundă, ar fi fost dat jos din fruntea statutului sau ar fi fost ucis, organizându-I vreun accident de maşină. Dar astea nu sunt gândurile mele. Nu-s ale mele. Oare de unde mi-au apărut în cap?

Igor Nicolaevici a ieşit în oraş. Pe stradă a văzut o fată cu o bentiţă tricolor în piept şi l-a apucat un val de simpatie faţă dea. Şi iar s-a speriat. Eu doar îi detest pe unionişti, cum de am putut să simt o simpatie faţă de fata aia?

Cel mai tare s-a speriat însă Igor Nicolaevici când s-a întâlnit cu episcopul Marchel şi a vrut să-l trimită să plimbe ursul. L-a speriat foarte tare faptul că a simţit că-l destestă pe popă. Îl ura. Nu avea ochi să-l vadă. Deşi popa îi împărtăşea vederile sale românofobe şi l-a ajutat foarte tare să câştige alegerile.

-Şi tu eşti român, popă, a vrut să-I spună Igor Nicolaevici şi asta l-a speriat foarte tare.

Cu siguranţă, m-am îmbolnăvit, şi-a spus tovarăşul Dodoni şi s-a sfătuit cu soţia sa ce să facă şi aceasta i-a recomandat să plece urgent la Mosova şi să se adreseze celui mai bun psihiatru din capitala Rusiei, un reputat specialist în probleme identitare. Şi, dacă va fi cazul să urmeze chiar şi un tratament.

Iată de ce Igor Nicolaevici nici nu mai răspunde la telefon şi evită toate întâlnirile. Şi vrea doar un singur lucru:  să plece cât mai repede la Moscova. La Moscova, la Moscova, vrea să plece Igor Nicolaevici, ca să-şi recapete liniştea interioară. Căci, fără linişte interioară cum va putea el conduce ţara patru ani de zile? La Moscova, la Moscova. Să ajung cât mai repede la Moscova!