Dorul de părinți l-a făcut pe Șeful Adjunct al Inspectoratului General de Poliție să pună din nou mâna pe condeiul de poet. Reporterii Deschide.MD l-au convins pe Gheorghe Cavcaliuc să ne dea poezia integrală dedicată celor care i-au dat viață.

Versurile par să fi împrumutat starea de spirit bacoviană, motiv pentru care l-am rugat să ne povestească și copilăria sa. 

Părinții săi au plecat la muncă peste hotare pe vremea când avea 13 ani. Erau anii 90 - perioadă cunoscută ca fiind una dintre cele mai sărace. Au rămas, cu fratele mai mare și cu sora mai mică, singuri acasă mai bine de 22 ani.

„Părinții mai întîi au fost la munca în Federația Rusa, apoi au plecat ambii în Italia unde au muncit mai bine de 16 ani. Mama și astăzi este la munca în Italia. Noi am rămas acasă 3 copii, ascultători, sîrguinciosi, dar totuși copii - care greu își stăpâneau emoțiile. Plângeam când fiecare separat, când împreună cu gândul la părinți, dar și de greutățile vieții crunte cu care ne confruntam zi de zi”, ne povestește Gheorghe Cavcaliuc. 

Dar au fost puternici și înțelepți - continuă el - și in ciuda tuturor provocărilor pe care le-a dat soarta, atât lor cât și părinților, au rămas o familie frumoasă și unită.

„Prin aceasta poiezie am descris o mică părticică din trăirile mele, a fraților mei, fiind departe de părinți, maturizându-se peste noapte și copilul de 13 ani care eram. Am devenit foarte repede bărbat pentru că aveam de înfruntat probleme care nici pe departe nu erau copilărești”, a spus el.

Pe final, Gheorghe Cavcaliuc a ținut să publicăm neapărat și faptul că „Îmi iubesc mult, mult, mult părinții, mi-i dor de ei în fiecare clipa. Sunt oamenii mei scumpi înțelepți și puternici!”

Dor de părinți

Afară plouă cu găleata și eu sunt trist, privesc pe geam.
Iar dorul iarăși ca nebunul, îmi amintește de-al meu neam.
Mii dor de mamă, dor de casă, mii dor de dragii mei părinți.
Că au plecat cînd erau tineri, iar astăzi sunt deja cărunți.

Afară plouă, chiar și tună, peisaj urît, înfiorător...
Dar asta nu-mi slăbește dorul, de cei de-acasă, de cuptor.
Mii dor de casa părintească, mii dor de vatră de părinți.
De-al lor suflare, alinare, de-al tatei sfat: „Să fiți cuminți”!

Asa ne-a fost să fie soarta, de tineri ambii au plecat.
S-au dus să cucerească lumea, pentru copii, în lung și-n lat.
Afară plouă și mai tare. De parca cerul s-ar fi spart.
Iar eu plutind pe val de gânduri, ceva sub ram am observat.

Văd cuibul unor pui de păsări, firav, plăpînd stă într-un pom.
Privesc atent și îmi dau lacrimi, că au și ei soartă de om.
Părinții nu le sunt acasă, au rămas singuri fiind mici.
Și tot la ce puteau să spere, erau sclipiri de licurici.

Afară ploua, bate vîntul, sunt în pericol eminent.
Și numai Dumnezeu cunoaște, ce pot păți într-un moment.
Mă uit la ei. Sunt trei la număr, exact așa cum noi eram.
Eu, fratele și sora- singuri rămași, părinții așteptam.

Mă uit pe geam, iar ploaia încetează.
Și puii tot mai siguri sunt pe ram.
Iar eu sunt compleșit, plin de emoții.
Cu dorul meu de-acasă, de-al meu neam.
Înteresantă-i soarta asta Doamne?!
La păsari și la pui de om.
Se duc părinții nevoiți s-aducă hrană.
Și uneori se întorc la timp.
Iar alteori e prea tîrziu, ca puii, sau părinții mor...