Mary Pendleton a fost ambasador al SUA la Chişinău în anii 1992-1995, perioadă când, „la pachet cu democraţia”, ne-au venit corupţia, separatismul, conflictul armat şi o tranziţie care se anunţa încă de pe atunci ca interminabilă. Întâmplarea face ca misiunea aceea să fi fost prima în cariera de diplomat a doamnei Pendelton, iar ea însăşi, prin conjunctura istoriei, să fi fost primul ambasador al SUA în Republica Moldova: tot atâtea coincidenţe care incită imaginaţia presei. Citiţi în continuare un interviu acordat în exclusivitate portalului Deschide.MD despre relaţia specială cu ţara noastră a primului ambasador al Americii în Republica Moldova.

— Cum ați regăsit Republica Moldova în comparație cu anul 1992, când ați venit la Chișinău în calitate de prim ambasador al SUA?

— E o diferență foarte mare! Sunt foarte multe schimbări. Dar unele lucruri nu s-au schimbat. Am mers pe străzi și am recunoscut câteva clădiri; unele clădiri un se schimbă. În schimb, cum spuneam, sunt atâtea lucruri noi! Alte hoteluri, multe blocuri noi. Statul a crescut considerabil din 1992!

— Dar cum credeţi, am depăşit tranziţia, am devenit noi un stat democratic?

— Eu sper că Republica Moldova e o democrație. Nu pot acum să vorbesc despre lucruri specifice, dar cred că s-au făcut pași enormi pentru consolidarea democrației. Nu pot să afirm că este perfect, cel mai probabil, nu. Nici Statele Unite nu sunt perfecte din acest punct de vedere: Poate, cândva, starea de lucruri era mai la noi, dar şi noi avem problemele noastre.  Pot să spun că guvernarea, ca o structură continuă, are nevoie de atenția cetățenilor. Dacă cetățenii vor rămâne indiferenți, lucrurile vor merge prost.

Mulți dintre oamenii din SUA sunt confuzi față de ceea ce se întâmplă. Eu nu am mai văzut atâtea manifestații de mult timp. Manifestații sunt și în alte state, însă oamenii încearcă să le spună guvernanților ce e important pentru ei. Și ce ar trebui să facă guvernarea, iar guvernării ar trebui să-i pese.

Îmi aduc aminte de protestele din 1994 din Republica Moldova. Oamenii își exprimau opinia. Mulți dintre ei o făceau pentru prima dată, iar guvernarea nu a trecut cu vederea acele manifestații.

Discutam cu autoritățile de atunci foarte des pentru a ne asigura că protestatarii sunt în siguranță, că sunt auziți etc.

Îmi aduc aminte că în anul 1994 a fost un vizitator chinez în Republica Moldova. Atunci ministrul de Externe al Republicii Moldova era Mihai Popov. El mi-a spus:  „Ştiți ce s-a întâmplat în seara trecută? Eu îl conduceam pe oaspetele chinez și ne făceam drum printre protestatari spre casa guvernului. Iar chinezul m-a întrebat: ce se întâmplă aici? I-am zis că asta e democrație”.

Ce relație aveţi acum cu Republica Moldova? 

— Eu nu mai sunt o persoană oficială. Contactul meu cu Republica Moldova se rezumă, în primul rând, la programul de schimb de studenți: sunt funcționar la Washington, în cadrul unui astfel de program. Sarcina mea, în fond, e să citesc proiectele studenților care participă la programele de schimb de experiență. Uneori merg într-o ţară sau alta pentru a-i însoţi pe studenţi. În anul 2009 am venit în Republica Moldova pentru a conduce un grup de studenți în Statele Unite. Așa am fost în Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan. Apoi, în anul 2014, am venit în Republica Moldova pentru a celebra 20 de ani de la inaugurarea în Republica Moldova a Corpului Păcii.  

Eu simt – ca o concluzie – că am o relație specială cu Republica Moldova; pentru că am fost aici de a început. Am făcut foarte multe lucruri împreună pentru a asista procesul. Acum simt că sunt foarte interesată de rezultat.

— Cum îi găsiţi pe studenții moldoveni? Sunt ei băieți de treabă?...

— Îmi plac oamenii de aici. Contactez cu imigranți din Republica Moldova; cu unii dintre ei mă întâlnesc periodic. Îmi amintesc de un cuplu care a venit anul trecut să mă ajute cu mutarea în altă parte. Nu aveam chiar imperioasă nevoie de ajutor, dar ei au fost fericiţi să mă ajute. Şi trebuie să mărturisesc că uitasem cât de tare le place moldovenilor să lucreze afară, în grădină. Dacă i-aţ fi văzut!

— Privind, acum, la situația din Transnistria, credeți că SUA ar fi putut face atunci, în anii ’90, mai mult pentru a nu admite acest conflict?

— E greu de spus. Pe mine mă îngrijora conflictul din Transnistria. Ştiam că oamenii de acolo nu prea voiau să vorbească cu noi. Cineva de acolo a zis că ei sunt foarte deschiși să vorbească cu SUA, însă Washingtonul va trebui să deschidă ambasadă la Tiraspol. Dar acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată. Această relație era foarte complicată, nu era o situație ușor de rezolvat pentru noi. Moldova a încercat să o rezolve în cadrul Națiunilor Unite, pentru a aduce observatori internaționali și forțe de menținere a păcii. ONU este o organizație mare și nu poate răspunde foarte repede. Ei nu au fost în stare să facă acest lucru, iar când a devenit foarte clar că acest lucru nu se va întâmpla în viitorul apropiat, deja a început a se lucra la un acord de pace cu Rusia.

Noi am lucrat să aducem aici OSCE, ca să se axeze pe această problemă. Nu știu dacă aş putut face şi altceva. Conflictele, de obicei, sunt pe termen lung. De fapt, eu nu am fost o persoană care s-a implicat în negocieri direct, de aceea un aveam o noţiune tocmai precisă asupra a ceea ce se întâmpla.  

Noi însă am avut un negociator special la Washington, care putea să vină periodic și să discute cu responsabilii de negocieri nu doar din Moldova, dar și din Georgia, Azerbaidjan etc.

— Această persoană s-a implicat direct în semnarea tratatului de pace din 1992?

— Nu, semnarea s-a produs mai târziu. Părțile care s-au implicat în tratativele privind semnarea acordului de pace au fost Republica Moldova, Rusia și Transnistria. Nimeni din comunitatea internațională nu a fost implicat în aceste negocieri. Noi am deschis ambasada în martie, eu însămi am venit în iulie, iar tratatul de încheiere a focului a fost semnat la 21 iulie.

Moldova a vrut să facă lucrurile mai bine. Și a reușit! De atunci nu a fost niciun fel de conflict militar.