Treceam pe lângă containerele din spatele parcului „Alunelul”,  pe unde mereu roiau boschetari, râcâind în gunoi.   Azi nu era decât un singur bărbat, întors cu spatele la mine și încovoiat deasupra unui container.  Nu știam dacă venise să arunce gunoiul sau era și el unul dintre pomanagii.  Nu știu ce m-a făcut să încetinesc pașii, poate, faptul că-mi părea că-l cunosc de undeva. Bărbatul înțepenise deasupra unei pubele. Răscolea prin ea. Cu mănuși negre pe mâini. De regulă, scormonitorii prin gunoaie operează cu mâinile goale, dar el purta mănuși și asta m-a făcut să mă gândesc că omul era un boschetar de ocazie.

Aruncă într-o pungă pe care o ținea în mână o franzelă uscată, apoi după alte căutări o duzină de cartofi  înghețați, pe urmă o mână de mere stricate pe jumătate, după care vreo trei cepe cam moi și din nou o pâine uscată, iar la urmă o varză cu frunzele veștede.

După care și-a tras mănușile de pe mâini și le-a aruncat în pubelă, iar din geantă și-a scos un dezinfectant  și s-a împroșcat cu el pe mâini, pe care și le-a frecat îndelung și s-a întors să plece și atunci l-am recunoscut. Era Victor. Un om din cartierul nostru. Îmbrăcat în aceeași giacă în care l-am văzut prima oară. Ca să nu mă recunoască și el , am luat-o într-o direcție opusă celei în care aveam treabă. Doar ca să nu ne întâlnim și să i se facă jenă că l-am văzut ce făcea.

De Victor mă leagă foarte multe amintiri. L-am cunoscut la prima ședință a cenaclului Mateevici și ne-am împrietenit la următoarele.  Am mers umăr la umăr la mitinguri strigând – vrem unire cu România  - și ne-am bătut cu milițienii sovietici în fața Ministerului de Interne, care voiau să ne rupă tricolorul din mâini. Victor a luptat și în războiul ruso-moldovenesc din 1992, de unde s-a întors fără un ochi.

Chiar acum o săptămână l-am reîntâlnit din nou. Vindea vin, așezat pe un scăunel, în fața gurii pasajului din Piața Cantemir. Încerca să-l convingă pe un amator de-a cumpăra o sticlă de vin de casă. că singura noastră șansă ca popor e să ne unim ca România.

Că mereu a fost foarte sărac, asta o înțelegeam din prima de cum îl vedeam, dar ceea ce nu știam e că nu-și renegase nici pentru o clipă convingerile unioniste.

Ajuns la colțul clădirii m-am oprit și m-am întors. Victor se oprise și el în fața garajelor, unde se întâlni cu un cunoscut, îmbrăcat la fel de sărăcăcios ca și el  și amândoi strigau, din toți bojocii:

-Trăiască România Mare!