Celebra butaforie care a dat naștere expresiei „satele lui Potiomkin” își are originea în călătoria realizată de împărăteasa Ecaterina a II-a în anul 1787, pentru a inspecta peninsula Crimeea, un teritoriu considerat pe atunci ca fiind „Noua Rusie”, întrucât fusese anexat de Imperiul Țarist cu doar patru ani înainte. Vizita imperială a durat șase luni și a beneficiat de participarea diplomaților pe care îi aveau la Moscova marile puteri europene, ba chiar a prilejuit o întâlnire neoficială între Ecaterina și împăratul austriac Josef al II-lea.

Cercetări amănunțite realizate de istorici au arătat că este un mit, o relatare exagerată a unor fapte reale, dar de proporții mai modeste. Într-adevăr, din dispoziția lui Grigori Potiomkin, pe atunci ministru și guvernator al Crimeii, a avut loc o amplă campanie de zugrăvire și decorare a clădirilor care puteau fi văzute din ambarcațiunea cu care a navigat pe Nipru delegația imperială, dar cel mai probabil Ecaterina a II-a a știut dinainte, mai ales că Potiomkin avusese ideea acestei călătorii încă din 1780, dinainte de anexare[1]. În fapt, campania organizată a avut ca centru de greutate alte elemente, precum somptuozitatea săniilor cu care membrii delegației au călătorit pe zăpadă și a galerelor cu care au navigat pe Nipru, precum și mobilizarea constantă de adunări populare în orașele unde delegația a făcut popas și în satele vizibile de la distanță.

Ceea ce s-a urmărit a fost impresionarea invitaților străini și convingerea lor de faptul că Imperiul Rus a reușit în scurt timp să facă din Crimeea un bastion al puterii militare și economice țariste, mizându-se pe propagarea ulterioară a acestei percepții[2]. Miza era atragerea de aliați din Europa Vestică în perspectiva unui al doilea război ruso-turc, se înscria în logica politicii tradiționale a imperiului de expansiune în regiunea Mării Negre[3] și fusese rezumată elocvent de Ecaterina a II-a în corespondența sa privată cu Grigori Potiomkin: „când plăcinta va fi gata, toată lumea va pofti la ea”[4].

Câteva detalii argumentează caracterul de “fake news” pe care l-au avut, avant la lettre, evenimentele reale din care a rezultat expresia. Mai întâi, relatări apocrife consemnate în istoria rusă indică faptul că exemplul dat de Potiomkin a fost urmat, aproape imediat, de guvernatorul Mihail Krecetnikov, care ar fi fabricat peisaje fictive pentru a ascunde recolta slabă de grâne din vara anului 1787 și pe care împărăteasa ar fi putut să o vadă chiar pe drumul de întoarcere din Crimeea. Lesne de recunoscut caracterul contagios al acțiunilor de tip fake news și faptul că acestea s-au manifestat cu mult timp înainte să devină un fenomen consacrat.

Mai apoi, primul care a negat acuzațiile de manipulare ce începuseră să circule la adresa lui Grigori Potiomkin a fost contele Charles de Ligne, belgian aflat în serviciul Imperiului Austriac, dar detașat în cadrul armatei imperiale ruse. Acestuia i s-a atribuit rolul de ofițer de legătură, teoretic având misiunea să-l informeze pe împăratul austriac. Practic, contele de Ligne s-a comportat ca agent de influență în favoarea părții ruse. Istoricii au descoperit ulterior că a modificat masiv, uneori a inventat cu totul, aspectele pe care le-a descris în scrisorile destinate publicării[5]. Memoriile sale și corespondența sa privată au relevat că a acționat conjugat cu Potiomkin pentru a-l convinge pe Iosif al II-lea de forța armatei ruse, pe care ministrul rus o pregătise personal pentru un nou război împotriva Imperiului Otoman[6]. Merită reținut acest exemplu de complicitate, pentru că și el va fi repetitiv de-a lungul istoriei.

Nu în ultimul rând, întreaga călătorie a necesitat suma de 7 milioane de ruble[7], un cost exorbitant – pe atunci, echivalentul a 700.000 de case țărănești[8] – dar aparent justificat. Cercetările istorice au concluzionat că împăratul austriac și-a format convingerea că Imperiul Rus e aliatul de care are nevoie pe baza a două elemente care l-au impresionat în mod deosebit: „loialitatea față de Ecaterina a II-a manifestată de un număr enorm de supuși ruși și puterea aproape nelimitată pe care aceasta părea să o aibă”[9]. Ambele elemente constituie și astăzi mesaje de forță pe care Kremlinul urmărește să le propage și reușește peste așteptări, atunci când în statele vizate există lideri politici complici, ce au afinități pentru modelul rus de putere, în care realitate coruptă e ascunsă în false narațiuni patriotice.

Contradicții intra și extra comunitare

În paradigma contemporană a relațiilor internaționale, gradul de cordialitate pe care îl investește un stat în raport cu altul depinde covârșitor de nivelul schimburilor comerciale bilaterale, acesta fiind cel mai obiectiv indicator al dependenței reciproce care dictează marja de „libertate” a decidenților  politici. În Europa, campionul paradigmei enunțate este Germania, în relațiile comerciale cu Rusia și China, două state mari de unde economia germană importă materii prime și pe piețele cărora își livrează produsele finite ca exporturi.

Pe de altă parte, convergența de valori este un condiționare pe care o regăsim în documentele programatice privind comerțul elaborate la nivelul Uniunii Europene atât în mandatul de comisar deținut anterior de Cecilia Malmström[10], cât și în actualul mandat deținut de Valdis Dombrovskis[11], cu o diferență: în strategia comercială din 2015, valorile luate în considerare erau explicit menționate ca fiind „dezvoltarea durabilă, drepturile omului, comerțul echitabil și etic, lupta împotriva corupției”[12], iar acum, în strategia comercială lansată în 2021, ele sunt integrate într-un nou concept, cel de „autonomie strategică deschisă”[13].

Relația dintre schimburile comerciale și convergența de valori e dilematică, dar  interdependentă. Este de o lecție de economie politică pe care Berlinul o predă constant altor state membre ale Uniunii, îmbrăcând pe rând haine germane – când privilegiază schimburile comerciale și haine europene – când acordă prioritate convergenței de valori.

Un exemplu recent a fost critica exprimată de ministrul german al Afacerilor Externe la adresa Ungariei, după ce Budapesta a blocat o declarație de politică externă din partea Uniunii Europene, care urma să condamne China pentru deteriorarea democrației în Hong Kong[14], prilej cu care Heiko Maas a indicat explicit motivele: relațiile economice și diplomatice foarte bune pe care le au Ungaria și China. Dar, China este principalul partener comercial al Germaniei, aceasta din urmă având în anul 2019 exporturi de aproape 100 de miliarde euro pe piața chineză, adică peste jumătate din totalul exporturilor realizate de UE în China și importuri chiar mai mari[15].

Germania își permite acest comportament schizofrenic, dar limitele sale de performanță sunt evidente în zonele de frontieră ale UE, unde se întâlnesc cu ofensiva rusească de fake news: Serbia și Republica Moldova sunt exemple ale modului în care Rusia reproduce satele lui Potiomkin, reușind să altereze percepția publică până la a fi diametral opusă realității.

În martie 2021, Sputnik Moldova a realizat o analiză detaliată[16] privind destinația exporturilor și originea importurilor realizate de economia moldovenească în anul anterior, bazată pe datele Biroului Național de Statistică de la Chișinău. România se distinge ca lider, având 28,4% pondere la export și 11,7% la import. În Federația Rusă ajung numai 8,7% dintre exporturile moldovenești, iar procentul importurilor rusești în Republica Moldova e de 11,1%. Prin comparație, soldul comercial denotă că Chișinăul câștigă bani în raport cu România, în timp ce cu Rusia pierde. În ansamblu, situația este chiar mai elocventă: Republica Moldova livrează în Uniunea Europeană exporturi în pondere de 66,7%, iar în Comunitatea Statelor Independente de numai 15,2%.

Tot în Republica Moldova, barometrul opiniei publice[17] consemna în februarie 2021 un procent de numai 22,5% de susținere a aderării țării la Uniunea Europeană și de 2,7% pentru aderare la NATO. Majoritatea respondenților a indicat neutralitatea ca soluție pentru asigurarea securității naționale, respectiv 46,1%. Un procent de 12,8% au pledat pentru unirea cu Federația Rusă, în timp ce alternativa unirii cu România nici măcar nu s-a regăsit în setul de întrebări incluse în chestionar. Sunt discrepanțe clare între procentele ce caracterizează relațiile economice externe ale țării și procentele relevate de sondarea opiniei publice.

Un alt stat cu care România se învecinează, Serbia, prezintă o situație similară, având un portofoliu de exporturi care arată și mai clar poziționarea economică a țării în raport cu partenerii comerciali externi: în anul 2020, Uniunea Europeană a avut o pondere de 64,9% din totalul exporturilor sârbești, iar Federația Rusă a avut 4,7%[18], aceasta din urmă fiind depășită de patru state membre ale UE: Germania – 12,8%, Italia – 8,3% și România – 6,5% (Ungaria a avut 4,7%)[19].

În pofida realității economice, opinia publică din Serbia avea la finalul anului trecut următoarea optică: 51% din populație nu era de acord cu candidatura țării la Uniunea Europeană și numai 9% considerau că UE ar trebui să fie prioritatea de politică externă a Belgradului. Un procent de 40% considerau că Rusia este cel mai bun prieten al Serbiei și 72% au afirmat că Rusia are o influență pozitivă asupra țării[20].

Contradicția între realitate și percepție rezultă din faptul că mass media sârbă a prezintat asiduu Uniunea Europeană ca fiind „slabă și divizată, disfuncțională, rasistă și ostilă la adresa autorităților sârbe”, la pachet cu promovarea intensă a industriei militare ruse și a ideii că Rusia a protejat mereu Serbia de-a lungul istoriei, inclusiv prin intermediul credinței ortodoxe comune. Cireașa de pe tort este descrierea Ucrainei drept „un stat eșuat, care a trădat bunul simț atunci când a decis să se îndepărteze de Rusia”[21], o idee ce derivă flagrant din propaganda oficială prin care Kremlinul rescrie istoria și conform căreia eforturile întreprinse de Kiev de-a lungul secolelor pentru a-și dobândi independența reprezintă o trădare repetată a frăției ruso-ucrainene[22].

Aceste două exemple reflectă capacitatea Rusiei de a crea realități false, dar folositoare unor lideri politici vădit eurosceptici precum Aleksandar Vučić și Igor Dodon. Procentele citate reprezintă în egală măsură consecința unei erori de abordare din partea Uniunii Europene, care continuă să investească mult în fond, în timp ce Rusia investește puțin și doar în forme.

“Plăcinta” europeană și apetitul rus

Rusia a anexat din nou Crimeea în anul 2014, astfel că „plăcinta” la care făcea referire Ecaterina a II-a se află din nou pe masă, de această dată adversarul nemaifiind Imperiul Otoman, ci entitățile suprastatale spre care Ucraina luase decizia la momentul respectiv să se îndrepte, NATO și Uniunea Europeană. Ca și atunci, Moscova își caută aliați în Europa, cu diferența că linia de demarcație geopolitică a avansat spre Est, prin urmare are la dispoziție o arie mai largă unde își poate găsi și fideliza suporteri precum contele de Ligne, desigur la alte proporții, date fiind posibilitățile actuale de expansiune pe care le are fenomenul fake news.

O altă diferență este piciorul economic pus de China în zone unde Rusia are pretenții tradiționale de hegemon. De pildă, în contextul pandemiei de Covid-19 mass media sârbă a detronat Rusia ca obiect principal al adorației dictate de interese politice, acordând Chinei statutul de vedetă. Tendința pare să fie rezultatul unui nou calcul de politică externă făcut de Serbia, având ca premisă faptul că la Belgrad s-a înțeles că China este mult mai puternică decât Rusia[23].

În cazul Ucrainei, China s-a impus ca principal partener[24] comercial începând cu anul 2019. În anul 2020, Rusia a pierdut și locul al doilea, fiind depășită de două state din UE pe ambele capitole de import și export: Germania a devenit al doilea exportator pe piața ucraineană și Polonia a devenit al doilea importator de produse realizate în Ucraina[25].

În ce privește Republica Moldova, Rusia a fost tot pe locul al treilea ca partener comercial în anul 2020, principalul exportator fiind Germania și principalul importator fiind România[26], ambele state ale UE. Aici, însă, cel mai recent indicator al implicării geopolitice și economice dinspre Vest, respectiv dinspre Est este planul de redresare aprobat în iunie 2021 de Comisia Europeană, în valoare de 600 de milioane euro[27], urmat la scurt timp de o contraofertă din partea Rusiei, un împrumut de 200 de milioane de euro[28]. Disproporția e evidentă, prin chiar nivelul persoanelor oficiale care au făcut anunțurile aferente: pachetul de ajutor din partea UE a fost anunțat de către președinta CE, Ursula von der Leyen, în timp ce partea rusă și-a anunțat intenția prin intermediul lui Kazbek Taisaev, vicepreședinte al Comitetului pentru Afaceri cu CSI, integrare euroasiatică și relații cu compatrioții din cadrul Dumei de Stat[29].

O nuanță din anunțul făcut de parlamentarul rus face legătura între dimensiunea financiară și cea ideologică a geopoliticii: condiția pusă pentru acordarea împrumutului a fost „să existe stabilitate politică internă în Republica Moldova”. Cu titlu anecdotic, probabil că sensul avut în vedere de Kazbek Taisaev a derivat din calitatea sa de președinte al grupului parlamentar de prietenie cu Coreea de Nord[30], dar în realitate accepțiunea rusească a noțiunii de stabilitate internă are rădăcini adânci în istorie, de pildă în gândirea politică promovată de însuși Grigori Potiomkin.

În inventarul de motive pe care acesta l-a expus în corespondența cu Ecaterina a II-a pentru a justifica anexarea Crimeii, argumentul suprem a fost că expansiunea imperiului va aduce „liniște” („pokoi”), prin satisfacerea a două nevoi specifice Rusiei: prima, ca fiecare conducător al țării să depășească realizările predecesorilor și să repare eventuale înfrângeri provocate de dușmani, iar a doua, de dobândire a vastității teritoriale necesare pentru reflectarea adecvată a fundamentului spiritual-creștin al regimului autocrat rus[31]. Un filon ideologic pe cât de abisal, pe atât de periculos, deoarece instituie datoria morală de extindere teritorială perpetuă, ca o condiție intrinsecă pentru păstrarea puterii în Rusia de către lideri, precum și impunitatea acestora în raport cu orice altă instanță în afară de divinitate și ei înșiși.

Aplicarea acestei gândiri în Basarabia anului 1828 a însemnat lichidarea particularităților naționale sau locale în aparatul administrativ și instaurarea deplină a instituțiilor rusești, totul sub argumentul „stabilității politice”[32]. A fost o politică de asimilare forțată, prezentă și astăzi în mentalul conducerii de la Moscova: în discursul cu care justifica anexarea Crimeii din anul 2014, Vladimir Putin afirma categoric că “ucrainenii și rușii sunt unul și același popor”[33], idee pe care a repetat-o de multe ori, inclusiv în momentele premergătoare unor runde de negocieri cu liderii euroatlantici. Promotorul vehement al suprapunerii identitare ruso-ucrainene a fost Vladislav Surkov, principalul ideolog pe care l-a avut Kremlinul în ultimii 20 de ani, cel care spunea fără echivoc: „nu există un stat Ucraina, nu există nicio națiune ucraineană, totul e numai o broșură”[34].

În același registru, mass media din Rusia, în special posturile de televiziune, vehiculează abundent teza că „nu există valori europene”, „Uniunea Europeană e o construcție artificială, care se va destrăma în curând”, „Europa este într-un iremediabil  declin moral”[35] etc. Indicatorii economici citați demonstrează contrariul, iar în rezumat PIB-ul Uniunii Europene (17,1 trilioane de dolari) este de 10 ori mai mare decât PIB-ul Rusiei (1,7 trilioane de dolari)[36]. Dată fiind disproporția de putere economică și imposibilitatea recuperării acestui decalaj prea curând, Rusia nu poate avea decât o  poziționare asimetrică în raport cu Uniunea Europeană, din repertoriul aferent făcând parte acţiunile fake news, jocul de sancțiuni și recompense cu hidrocarburi, publicitatea pentru industria de apărare și mirajul impunității pentru liderii politici străini atrași de modelul moscovit de eternizare la putere.

Complicități corupte

Profeția Ecaterinei a II-a depinde, însă, de momentul în care „plăcinta va fi gata” și ce înseamnă acest lucru. Ideea pe care o avansa atunci împărăteasa rusă nu mai e astăzi de natură teritorială, ci vizează fibra economică și politică a Europei. Practic, ține de capacitatea economiilor din statele UE să genereze profit și bunăstare pentru cetățeni, dimensiune pe care Rusia e net inferioară: în prezent, PIB-ul pe cap de locuitor de care beneficiază națiunea rusă este depășit de PIB-ul pe cap de locuitor din multe state membre ale Uniunii, inclusiv cele aflate anterior în sfera de influență a fostei URSS, precum Polonia, Ungaria și România[37].

Rusia nu poate combate această realitate, dar o poate altera, mai întâi în percepția propriilor cetățeni, cei care sunt ținta primară[38] a fenomenului fake news rusesc. O foarte mare majoritate a acestora, anume 90%, urmărește programele de știri ale posturilor de televiziune ruse, iar durata medie alocată pe zi vizionării de programe TV este la fel de mare, de 4,2 ore[39]. O cupolă ficțională stă deasupra cetățenilor ruși, asemeni celei din filmul american „The Truman Show”, în care personajul principal, jucat de Jim Carrey, are de ales la final dacă să trăiască în continuare pe platoul de filmare de care a devenit conștient sau să iasă din universul ce i-a fost fabricat de la naștere, pentru a începe o nouă viață, în necunoscut[40].

Fără îndoială, este o dilemă inspirată din mitul platonician al peșterii, cu care se confruntă și cetățenii din Republica Moldova, din regiunile ucrainene luate sub control de separatiștii ruși și cei din statele balcanice. O dilemă care, paradoxal, se hrănește din puterea financiară a Uniunii Europene și din slăbiciunea ei politică. Economiștii au notat faptul că, de exemplu, Balcanii de Vest au primit în 16 ani suma de 28,5 euro pe cap de locuitor din fonduri de pre-aderare, în timp ce statele din Europa Centrală și de Est au primit 13 euro pe cap de locuitor într-un interval de timp echivalent[41]. Lipsa unui azimut politic concret s-a soldat cu o diferență flagrantă de progres pe direcția integrării în Uniune.

Această situație relevă o altă ipostază pe care Rusia o are în raport cu „plăcinta”, cea în care profită de economia europeană și de capacitatea ei superioară de a genera profit, cu concursul unor lideri politici aflați la putere în însăși statele din Europa vizate prin repertoriul anterior menționat, secondați de clone moderne ale duplicitarului conte de Ligne. Există o panoplie de foști și actuali politicieni europeni care și-au orientat cariera și planurile de pensionare pe o relație reciproc avantajoasă cu Rusia: Gerhard Schröder în Germania, Miloš Zeman în Cehia, Viktor Orbán în Ungaria, Aleksandar Vučić în Serbia, Viktor Ianukovici în Ucraina, Liviu Dragnea în România și alții ca ei.

Astfel de lideri au obiceiul de a colporta subiecte ce corespund cu registrul fake news-ului rusesc, precum teza conform căreia Uniunea Europeană ar fi împotriva autorităților naționale sau împotriva „adevăratelor valori”, dar în proporții și cu abordări diferite. Adesea, deciziile sau declarațiile lor „politice” sunt corelate cu mize personale sau cu interese de stat divergente cu cele ale Uniunii, care pot fi identificate numai prin așezarea într-un context adecvat şi fără de care sunt doar „fumigene”[42].

Viktor Orbán și Vladimir Putin au în comun adeziunea la așa-numita „politică a memoriei”[43], prin care alimentează constant în mintea conaționalilor traume istorice cu caracter național: Tratatul de la Trianon, pentru cel dintâi şi „Marele Război Patriotic”, pentru cel de-al doilea. Dincolo de narațiunile naţionaliste, în jurul ambilor gravitează prieteni sau foști colegi de muncă deveniți oligarhi, prin mijloacele cunoscute. Orbán a reușit să facă o carte de vizită din piramida de corupție pe care a creat-o, deși a fost expusă de foști aliați[44] și alți lideri europeni[45], în timp ce Putin a ajuns să patroneze un sistem corupt de dimensiuni cu adevărat rusești, în care beneficiază de un palat de 1,35 miliarde de dolari, desigur aflat pe numele unui prieten din copilărie[46].

Similar, președintele ceh Miloš Zeman l-a avut aproape pe magnatul conațional Petr Kellner, timp de trei decenii investitor în Rusia și China[47]. Fostul cancelar Gerhard Schröder nu a făcut un secret din prietenia sa cu Vladimir Putin, pe care îl considera „un democrat desăvârșit”, ceea ce i-a permis politicianului german ca, din 2005 și până în prezent, să ocupe funcții de conducere în subsidiare ale Gazprom, iar apoi în compania Rosneft[48], poziții din care a făcut lobby cu perseverență în favoarea proiectelor favorabile Rusiei, precum gazoductele Nord Stream I și Nord Stream II.

În România, apogeul atitudinilor politice antieuropene a fost anul 2018, când Viorica Dăncilă era premier şi Liviu Dragnea era preşedinte al Camerei Deputaţilor. Cei doi au lansat critici virulente la adresa Comisiei și a Uniunii Europene, folosind acuzații din registrul tipic pentru fake news-ului rusesc, precum „o ingerință gravă în treburile interne ale unui stat membru” sau „nu mai putem accepta ca românii să fie certați”[49], cu doar două luni înainte ca România să preia președinția Uniunii. În pofida imaginii de „femeie civilizată și neconflictuală”[50] cu care Dragnea a recomandat-o pe Dăncilă, ambii au deturnat atunci energia politică de la București pe direcția falsei teme a referendumului organizat de Coaliția pentru Familie, exact la momentul când România avea în față primul ei mandat de președinte european de la data aderării. Demersul a eșuat datorită bunului simț popular, majoritatea cetățenilor refuzând participarea la vot, astfel că referendumul a fost invalidat[51], înregistrând o prezență de doar 20,4%.

Explicația pentru acest episod rezidă în faptul că lupta împotriva corupției face parte din convergența de valori pe care UE o pretinde explicit de la statele candidate și implicit de la statele membre. Câteva luni mai târziu, Liviu Dragnea a fost condamnat la închisoare pentru corupție, într-un dosar de angajări fictive[52], după cum fictivă a fost și tema cu care a încercat să sperie electoratul român. Asemeni lui Nero, el era dispus să dea foc Romei, dar a ajuns în această postură numai pentru că i-a lipsit anvergura pe care o au în familia europeană alți lideri politici, precum Viktor Orbán sau Gerhard Schröder, a căror complicitate cu Rusia e asumată oficial și a căror corupție este tacit acceptată.

Desigur, aceste măsluiri ale adevărului sunt împachetate cu argumente înalte. Ungaria a refuzat să susțină Parchetul European nu pentru că este statul membru al UE cu cele mai multe investigații deschise de OLAF pentru suspiciuni privind utilizarea frauduloasă a fondurilor europene, ci pentru că „este o chestiune de suveranitate”, așa cum a motivat ministrul maghiar al Justiției, Judit Varga[53].

Grigori Potiomkin este prezent în continuare în peisajul Europei, prin imitatorii săi contemporani din capitalele europene unde fake news-ul rusesc se împletește cu cel de factură autohtonă. Diferă amploarea narațiunilor mincinoase cu aceștia din urmă se adresează electoratului conațional: satele lui Potiomkin au devenit astăzi state. Este un fapt cu consecințe imprevizibile, dacă se ține cont de avertismentul lui Voltaire – „într-adevăr, acela care te poate face să crezi absurdități, te poate face să comiți atrocități”[54] – iar istoria nu duce lipsă de exemple doveditoare.

În 1933, autoritățile sovietice le spuneau corespondenților de presă străini care vizitau Ucraina că oamenii care mureau de foame pe străzile Odessei sau în gări erau doar „țărani bogați care au refuzat colectivizarea, trebuind să fie evacuați din fermele lor” sau care „nu s-au adaptat regimului comunist, prin urmare nu au decât să moară”[55]. În mod ironic, Adolf Hitler a inclus în a doua sa carte, scrisă în 1928, estimarea că 30 de milioane de slavi vor trebui să fie exterminați prin înfometare în masă, pentru a face loc colonizării germane a Estului, planuri riguroase fiind întocmite în acest sens înainte de atacul de mai târziu asupra URSS[56]. Tot în mod ironic, primul recensământ sovietic, cel din 1926, constatase că în toate teritoriile din estul Ucrainei exista o mare majoritate de etnici ucraineni, în timp ce etnicii ruși erau doar o minoritate, raportul fiind inversat numai după „Holodomor”, devastarea demografică provocată de Stalin prin politica de înfometare aplicată în Ucraina[57].

Vladimir Putin a afirmat în repetate rânduri că nu consideră Ucraina ca fiind un stat de sine stătător, ci o provincie istorică a Rusiei. Dacă argumentul istoric justifică susținerea separatiștilor pro-ruși din regiunea Donbas, atunci trebuie amintit faptul că principalele orașe ale acesteia, Donețsk și Lungansk, au fost înființate de către doi industriași britanici, John Hughes și Charles Gascoigne[58], pe la jumătatea secolului al XIX-lea. De altfel, Donețsk a purtat până în anul 1924 denumirea de „Hughesovka”, în cinstea fondatorului[59]. Este un detaliu pe care Boris Johnson, premier al Regatului Unit, unul dintre artizanii Brexit-ului și jurnalist cu carieră consacrată în fake news, l-ar putea găsi util pentru a pretinde, în mod creativ, extinderea Commonwealth-ului până pe pământ ucrainean.

Sursa: financialintelligence.ro