E ciudat că Moscova nu reacționează la afirmația recentă a Maiei Sandu privind necesitatea evacuării trupelor ruse și munițiilor de pe teritoriul Republicii Moldova. Pentru o declarație similară, la finele anului trecut, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a numit-o pe nou aleasa președintă „iresponsabilă”. (În consecință, timp de jumătate de an, nimeni nu a mai îndrăznit la Chișinău să abordeze tema „pacificatorilor” ruși, după cum le place rușilor să numească trupele de ocupație de pe Nistru. De ce „pacificatorii” organizează exerciții militare cu blindate și tancuri, de ce se antrenează în traversarea Nistrului? Evident, Moscova nu răspunde la asemenea întrebări. Mai cu seamă că nici nu este întrebată, Chișinăul lăsând militarii ruși să circule nestingheriți între Moscova și Tiraspol, după ce ucrainenii le-au interzis, în 2015, să le tranziteze teritoriul. Nici Plahotniuc, trebuie să recunoaștem, nu le permitea, dar Plahotniuc a fugit.)

Posibil, comportamentul enigmatic, netradițional al lui Lavrov ascunde dorința de a nu supăra UE exact în momentul când Merkel și Macron s-au angajat să-l invite pe Putin la un summit al președinților statelor UE, pentru a obține niște relații mai strânse dintre UE și Rusia, aflate în criză după anexarea Crimeii, ocuparea Donbasului și anemicile sancțiuni care au urmat, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Și Putin, însuflețit de întâlnirea cu Biden, e pornit să-i seducă pe liderii UE cu ideea unei Europe de la Lisabona până la Vladivostok, așa încât un scandal cu trupele ruse pe teritoriul Republicii Moldova nu i-ar pica bine deloc. Într-un articol publicat pe 22 iunie, în ziarul german Die Zeit, președintele rus reia istoria sentimentală, care prinde la nemți și francezi, despre Rusia naivă, amăgită de Occidentul perfid, care nu și-ar fi îndeplinit „promisiunile verbale” de a opri extinderea NATO („o relicvă a războiului rece”) și a construi un nou sistem de securitate incluziv, nu diviziv, ca în perioada războiului rece. Acceptând noi membri din Europa de Est și chiar din spațiul post-sovietic, Occidentul ar fi trasat astfel noi linii de divizare pe continentul pe care Rusia îl voia unit și solidar. Putin le-a mai reproșat europenior că ar fi sprijinit cu „ușurință” SUA în organizarea unei lovituri militare „neconstituționale” în Ucraina, ceea ce ar fi dus la „divizarea” ei și „secesiunea” Crimeii. Despre rolul Rusiei, „omuleții verzi” în tragedia ucraineană președintele rus a preferat să nu povestească de data aceasta. Ca și despre faptul că este autorul unei cruciade antioccidentale, pentru a feri „valorile tradiționale” ale rușilor de influența ce vine dinspre Occidentul decadent.

Rusia, de partea ei, - susține, fariseic, Putin, - s-a condus în relațiile cu europenii de „logica construcției unei Europe Mari, unite de valori și interese comune”. Și atunci apare întrebarea de ce statele fostului „lagăr socialist” și unele foste „republici frățești” au fugit imediat, cât mai departe de Rusia, pentru a se pune la adăpost sub umbrela NATO? Extinderea NATO s-a produs din inițiativa lor. Nu au fost trase cu arcanul. A încerat cumva Rusia să le convingă că s-a schimbat, că nu prezintă niciun pericol pentru securitatea vecinilor săi? Conducându-se de instinctul istoric, știind din propria experiență că „fereastra de oportunitate” nu va fi deschisă mult timp, că Rusia încă nu e capabilă să-și stăpânească reflexele imperiale, statele Europei de Est au insistat să fie primite cât mai repede în NATO. Și viața le-a dat dreptate, temerile lor s-au confirmat, în 2008, în Georgia, în 2014, în Ucraina, dacă războiul din 1992 contra Republicii Moldova li s-a părut o joacă.

Modul cum își construiește relațiile cu vecinii noua Rusie nu demonstrează deloc acceptarea noilor realități geopolitice. Și cazul Republicii Moldova ilustrează aceasta. Moscova nu și-a retras trupele de pe teritoriul Republicii Moldova în pofida tuturor angajamentelor și declarațiilor de respectare a suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Iar când Chișinăul a dorit să semneze un acord de asociere cu UE, au urmat imediat sancțiuni economice distrugătoare din partea Moscovei. După războaiele împotriva Georgiei și Ucrainei, Putin dorește o Europă de la Lisabona la Vladivostok, care să integreze UE și Uniunea Economică Eurasiatică, dar tot Moscova să decidă din care uniune să facă parte vecinii Rusiei. Vor consimți liderii UE să-i îndeplinească acest hatâr?

În 2010, Merkel a supus Rusia unui test - să-și care trupele din Republica Moldova, dacă vrea o relație sinceră cu UE. Rusia l-a picat. Acum, testarea se transferă în Donbas. Cum rămâne cu trupele ruse de pe Nistru? Putin le vorbește europenilor peste capetele țărilor vecine cu Rusia, ca și cum acestea nu contează. Iar Merkel și Macron îi răspund peste aceleași capete.